Recenzie: Mândrie și Prejudecată, de Jane Austen

Titlu: Mândrie și Prejudecată

Autor: Jane Austen

Seria: -(standalone)-

Număr de pagini: 368

Anul apariției [Ro]: 2013 (de Corint--cea mai recentă versiune)

Title: Pride and Prejudice

Author: Jane Austen

Series: -(standalone)-

Number of pages: 

Publication year [En]: 1813 (By Modern Library)

”It is a truth universally acknowledged, that a man in possession of a good fortune must be in want of a wife.”

Așa începe Mândrie și Prejudecată, romanul  cu spirit de comedie --unul dintre cele mai populare vreodată--, care îi urmărește pe foarte manieratul Mr. Darcy  și prejudecătoarea Elizabeth Bennet, cum se atrag unul pe altul într-o serie de intrigi specifice secolului optsprezece și saloanelor din vremea aceea.

Oh, Doamne, cartea asta.

CARTEA ASTA.

Nici dacă îmi arătați poze din viitor cu mine îmbrățișând cartea asta nu v-aș fi crezut că am să ajung să o iubesc. Așa mi sa întâmplat și cu AV, Vampirii din Morganville, filmul Becoming Jane, Culorile Dragostei, etc. etc. Am avut o carieră destul de bună și de durată la acest capitol, dacă e să mă întrebați pe mine:))

Și de asemenea îmi vin în minte momentele în care vedeam pe GoodReads răspunsuri la întrebarea ”Cel mai atractiv personaj masculin fictiv”, și unele fete spuneau Mr. Darcy. Mă puteam gândii numai că trebuie să fii deplasat rău de tot ca să îți placă atât de tare o carte clasică, dar mi-a frânt inima când i-a spus lui Elizabeth cât o iubește. Sunt oficial moartă după Mr. Darcy, acum. Fetelor, vă înțeleg:))

Nu sunt deloc o fană a cărților/ filmelor/ce mai vreți voi romantice. Dar am văzut acum puțin timp filmul Becoming Jane, care ne spune povestea tinerei Jane Austen ce a avut propriul Mr. Darcy. Nu știu dacă e adevărată sau nu povestea, dar dacă asta e ceea ce a făcut-o pe Jane Austen autoare și cum a respectat iubirea sa pentru Tom îndeajuns încât să o facă modelul ideal pentru personajele sale, atunci nu îmi pot descri admirația pentru ea. A dezvoltat povestea, exact așa cum era, pentru că nu găsea nimic mai frumos, iar la sfârșit le-a dat personajelor sale ceea ce meritau. Am fost într-o perioadă incredibil de tristă pentru două săptămâni.

Să vedeți filmul, fiindcă vă va uimi într-un mod în care nimic n-a mai făcut-o până acum și va da o notă mai profundă a ceea ce citiți de Jane Austen.

Scrisul ei a fost deosebit, și nu-mi vine să cred cât l-am adorat pe Mr. Darcy. Am descoperit că o simplă frază poate distruge sau perfecționa o carte. În cazul Sub Aceeași Stea, o frază a distrus totul (mda, am cam urât-o pe Hazel din punctul ăla). În cazul Mândrie și Prejudecată, niște cuvinte spuse de Mr. Darcy mi-au topit inima de tot. O să vă surprindă cât de asemănătoare sunt cărțile clasice față de cele actuale. Oamenii erau oameni și acum 200 de ani!

Elizabeth a fost extraordinară - iubea cărțile, era enrgică și era o femeie puternică, ce se opunea tuturor prejudiciilor vremii. Este, sincer, modelul perfect de personaj principal, dar asta poate avea de a face cu caracterul meu. Știu doar că o iubesc pe tipa asta și Georgianna! Ah, sora lui Darcy, cât de adorabilă a fost! Nu avem parte de ea aproape deloc, dar chiar și cu partea aceea micuță știu că Georgianna era deosebită.

Ce pot să vă mai spun ca să vă conving? Dacă vă plac cărțile historical romance atunci nu puteți rata asta. Fiind eu însămi o pasionată de istorie, vă închipuiți. Adică nu ne spune despre războaie sau alte chestii - nu știu dacă mi-ar plăcea o carte în genul ăla -, dar admir manierele din vremea aceea și cum lumea gândea - e atât de fascinant. Și ecranizările! 6 ore de Darcy și Elizabeth + 2 ore de la adaptarea din 2005 sigur o să te facă să înțelegi mai bine carte și să o iubești enorm. Te simți foarte aproape de personaje după 8 ore de film, ok? Încercați întâi mini-serialul din 1996, care surprinde esența cărții infinit mai bine decât cea din 2005. În două ore de film nu apuci să vezi nimic, astfel totul e pus mai bine în 6 ore.

Cartea a fost excepțională. Nu datorită filmului Becoming Jane sau a adaptărilor, ci pur și simplu datorită lui Jane Austen. The woman rocks!

Recenzie: Câinele din Baskerville (Sherlock Holmes, #5) de Sir Arthur Connan Doyle

Titlu: Câinele din Baskerville

Autor: Sir Arthur Conan Doyle

Seria: Sherlock Holmes, #5

Număr de pagini: 192

Anul apariției [Ro]: 2009 (de editura Triton)

Title: The Hound of the Baskervilles

Author: Sir Arthur Conan Doyle

Series: Sherlock Holmes, #5

Number of pages: 256
Publication year [En]: 1901 (by Signet Classics)

”Însă nu la vederea trupului ei, nici la cel al lui Hugo Baskerville care era întins lângă ea, li se făcu părul măciucă acestor trei scandalagii neînfricați, ci deoarece deaspura lui Hugo, trăgând de gâtul său, stătea o creatură dezgustătoare, o bestie enormă, neagră, cu înfățișare de câine, însă mai mare decât orice dulău văzut vreodată de oameni. (...)

Se spune că unul dintre ei a murit chiar în acea noapte din cauza celor văzute, iar ceilalți doi nu și-au mai revenit pentru tot restul zilelor lor...”

Nu știu de ce, pe parcursul întregii cărții, comparam fiecare lucrușor mărunt cu toate celelalte lucrușoare mărunte din operele Agathei Christie. Poate fiindcă astfel am putut să-mi fac un punct de vedere, să compar ceva față de altceva, pentru că nu am mai citit și altceva de gen polițist, și cu toată inima vă spun că această carte a meritat!

Sherlock Holmes nu e Hercule Poirot, de care m-am atașat cu tot cu tot cu burtica lui tridimensională, dar e un detectiv pe cinste care ar putea să devină unul dintre personajele mele favorite, dar cu o floare nu se face primăvară, ok?

Cazul a fost bine gândit, și mi-a tresăltat inima în anumite locuri, iar uneori am fost la limita cu horror-ul, pentru că scenele în care apărea câinele erau absolut înfricoșătoare, și asta datorită descrierilor.

Da, descrierile au fost sublime. Vorbesc serios. Erau atât de artistice și cu toate că nu au avut vreun rol vital în caz sau în povestea inițială, ele m-au ajutat să înțeleg situația mai bine și să mă apropii de ea, să mă contopesc cu personajele. 

Am învățat câteva trucuri de detectiv (pe care probabil n-am să le folosesc vreodată în viața mea, dar mă rog:)) ), dar pe care probabil am să le uit în câteva zile.

Adică serios, am memoria unui pește. Mă resetez o dată la trei secunde, ce coada ei de sirenă?! Mă pun la birou să îmi fac temele și după mă întreb de ce naiba am venit aici:))

Dar nu despre asta vorbeam, ci despre Câinele din Baskerville, un amestec de mister, puțin horror (puțin de tot), care ne ține cu sufetul la gură *serios, nu știți cât de speriată eram pentru Sir Henry, aproape îmi sărea inima din piept de fiecare dată când părea să fie pericol la orizont*.

Recenzie: Allegiant (Divergent, #3) de Veronica Roth

Titlu: -

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Allegiant

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #3

Number of pages: 526
Publication year [En]: 2013 (By Katherine Tegen Books)

(Traducere roxtao.com; Mersi!)

O singura alegere te va defini.

Daca intreaga ta lume a fost o minciuna?

Daca o singura revelatie – o singura alegere – a schimbat totul?

Daca iubirea si loialitatea te-au determinat sa faci lucruri la care nu te-ai fi asteptat niciodata?

Societatea bazata pe factiuni in care a trait Tris Prior este spulberata – distrusa de violenta si de luptele pentru putere, cu cicatrici lasate de pierdere si tradare. Asa ca atunci cand i se ofera o sansa sa exploreze lumea de dincolo de granitele pe care le cunoaste, Tris este pregatita. Poate ca dincolo de bariere, ea si Tobias vor gasi o viata simpla pe care sa o traiasca impreuna, eliberati de minciunile complicate, loialitatile incalcite si amintirile dureroase.

Insa noua realitate a lui Tris este chiar mai alarmanta decat cea pe care a lasat-o in urma. Vechile descoperiri se dovedesc rapid a fi inutile. Noi adevaruri explozive schimba inimile celor pe care ii iubeste. Si inca o data, Tris trebuie sa se lupte sa inteleaga complexitatea naturii umane – si pe a ei insesi – in timp ce infrunta alegeri imposibile despre curaj, loialitate, sacrificiu si iubire.

Narata dintr-o fascinanta perspectiva dubla, Allegiant aduce seria Divergent la o concluzie remarcabila, dezvaluind secretele lumii distopice care a captivat milioane de cititori in Divergent si Insurgent.

Am să trec în revistă întâi părerea mea generală, ca apoi să pot trece la epicul final despre care am scris deja pe GoodReads într-o explozie de sentimente după ce am terminat cartea, aseară la unsprezece și jumătate:))

Sincer, când mă gândesc la Allegiant tot ce îmi vine în minte este sfârșitul, și asta îmi ocupă toată mintea, deci nu mă pot concentra pe restul cărții. Dar acest volum a fost plin de informații despre lumea clădită în Divergent, prima carte a seriei, și sincer, nu mi-a venit să cred. Adică eu îmi imaginam că e o distopie ordinară, cu apariția unui nou sistem printr-un sistem inexplicabil, creat de cine știe ce geniu și toate învățăturile lui s-au transferat mai departe.

Ha-ha.

Nu.

Pun pariu că nu vă așteptați la ceea ce Veronica Roth a creeat. Universul său unic se extinde, îmbrățișând personaje noi și întâmplări noi, și în același timp descoperim lucruri noi și despre lumea cea veche, cu facțiuni și lideri, etc. Așa că după ce am trecut de jumătate, mă simțeam ca în Divergent, când îmi ridicam ochii din carte și mă holbam la pereți și mă întrebam ”Ce-aș alege?”, doar că de data asta miza era mult mai mare și întrebarea nu mai era așa de inocentă.

Și acum, finalul ăla care a distrus inimile bloggărilor, vloggărilor și a planetei în general. Fraților, to ce spun e ”Jos Pălăria”.

(Dacă nu ai citit Allegiant, ar trebuii să te oprești aici. Nu dau spoilere, dar sunt șanse uriașe să îți dai seama despre ce vorbesc și m-aș simți toată viața vinovată, și nimeni nu vrea asta -.- Și crede-mă, NU vrei să știi ce se întâmplă înainte să citești cartea. Eu am citit accidental ce se întâmplă și am regretat-o.)

A fost o decizie curajoasă, ok? Îmi amintesc când deschideam pentru prima oar Divergent și prin minte mi se plimbau secvențe din recenziile bloggărilor mei favoriți, despre cum asta e o carte despre decizii, sacrificii și curajul de le face pe amândouă.

Ceea ce a făcut Tris a fost o decizie --un sacrificiu-- curajoasă/ -jos. Toți o lăudați pe Tris că ar fi în stare să facă atât de multe lucruri, până și să își dea viața pentru lucrurile pe care și le dorește. Și acum că a făcut-o, v-ați răzvrătiți împotriva planetei. Trebuia să știți că nici un impediment din lume nu ar împiedica-o.

Pentru asta, eu o admir pe Tris. Dacă ar fi dat înapoi, aș fi fost dezamăgită. Noi ne formasem o părere, și anume că ea poate face orice pentru a-i salva pe ceilalți. Și acum, când am putea vedea cât de adăvarat a fost asta, ea să pășit înapoi? Aș fi urât-o dacă ne-ar fi mințit așa, dacă ne-ar fi lăsat să credem că ea e ceva ce nu e defapt. Încerc să vă spun că îi respect decizia și chiar dacă nu mai poate face nici un gest neînfricat de acum înainte, ea va fii întotdeauna cu noi.

Doamne, oameni buni, dacă s-ar fi terminat bine, aș fi trecut-o pe lista de cărți cu sfârșituri tipice pe care probabil am să le uit oricum în cateva zile. Dar o serie epică cere un sfârșit epic.Atunci când vă plângeți de ceva, încercați să vă imaginați înainte cum ar fi dacă nu s-ar fi întâmplat în felul ăsta.

Și de asemena o admir și pe autoare, Veronica Roth, pentru că eu n-aș fi avut curajul să fac ceea ce a făcut ea. Nu a necesitat numai curajul lui Tris, ci și a creatoarei sale. Și cred că decizia îi caracterizează complet personajul, și mă bucur că această serie va fi întotdeauna cu mine. Am să mă gândesc la alegerea lui Tris, la dedicația și loialitatea sa.

 E un model după care să trăiești... și după care să mori. Încă o dată, Jos Pălăria, Veronica Roth, nu numai pentru Allegiant, dar pentru seria mirifică pe care ai creeat-o, pentru că ne-ai făcut viețile mai bune cu aceste cărți. Niciodată nu îți dai seama cum te schimbă o carte până nu o termini.

Recenzie: Insurgent (Divergent, #2) de Veronica Roth

Titlu: Insurgent

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #2

Număr de pagini: 448

Anul apariției [Ro]: 2012 (de editura Leda)

Title: Insurgent

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #2

Number of pages: 525

Publication year [En]: 2012 (by Harper Collins' Children Books)

O tulburătoare poveste de iubire, plină de răsturnări de situație, cu decizii sfâșietoare și dezvăluiri emoționante ale naturii umane...

Într-un Chigaco distopic, unde tinerii care au împlinit vârsta de șaisprezece ani sunt obligați să aleagă una dintre cele cinci facțiuni, căreia ar trebuii să-i fie devotați pentru  tot restul vieții, tris Prior continuă să îi salveze pe cei care îi iubește --și pe ea însăși--, în timp ce caută răspunsuri la întrebări sfâșietoare despre durere și iertare, identitate și loialitate, politică și iubire.

Pentru Tris, ziua Inițierii ar trebuii să reprezinte o victorie și să fie sărbătorită alături de cei din facțiunea aleasă; în schimb, ziua se sfârșește cu orori de nedescris. Războiul bate la ușă, în timp ce confclictele dintre facțiuni și ideologii se extind cu repeziciune. Și în vremuri de război, se formează tabere, se dezvăluie secrete, iar alegerile devin irevocabile și dure. Transformată de propriile sale decizii, dar și de durerea sufletească și de sentimentul de vinovăție, Tris trebuie să-și accepte Divergența, chiar dacă nu știe ce îi rezervă viitorul.

Dacă ai putea omorî pe cineva prin cuvinte, Veronica Roth ar fi angajată de F. B. I. ca membru de onoare. Și nu fac mișto de voi, zău.

Chiar nu știu cum să exprim tot vârtejul ăsta de sentimente pe care mi l-a provocat. Am să vă spun despre un minus al seriei Chicagoland Vampires, și anume că protagonista tot timpul părea să uite că omoară pe cineva și chiar nu contează că ai luat o viață, etc. etc. Am fost plăcut surprinsă să văd că Tris era conștientă de asta în fiecare moment, și abia la sfârșit pare să înceapă să revină la normal. O reacție normală, oameni buni. Nu e o criminală profesionistă fără conștiință, și asta ne arată numai cât de bună e defapt. Nu vrem să fie nemiloasă, nu?

Nu mi-am dat seama de asta până mai devreme, când mi-am citit recenzia Free Four: Tobias tells the story, în care era un citat care suna ca "She doesn't try to look comfortable with the blades balancing on her palms, and that is what I like about her, that she knows these weapons are unnatural yet she finds a way to wield them." Mda. Nu-mi spune că voi v-ați simți bine cu un cuțit în mână, acum serios. De aceea Tris e un personaj atât de iubit--e realistă și exprimă atât de bine emoțiile umane.

Dar e normal ca după atâtea morți, ea să fie... marcată. Toate lumea în cartea asta pare să aibă zile proaste rău, zău, și la un moment dat îmi venea să dau paginile înapopi și să mă uit cine era certat cu cine sau să mă duc în Divergent și să citesc fazele mele favorite--când a întâlnit-o pe Tori, când și-a făcut tatuajul pe claviculă... mai ales când am văzut că toate păsările, sau cel puțin toate persoanele cărora le erau dedicate, păreau să fie din ce în ce mai mult pericol.

Am fost super-ușurată să văd că nu e infestată cu boala volumul doi, ca altele în care autorii se simt liberi să dea de pământ cu manuscrisul lor pentru că știți, sunt deja publicați și au o reputație și nu le mai pasă atâta timp cât cineva le cumpără cartea oricum. Ca Lady Gaga și muzica ei (femeia aia a luat-o serios pe căi greșite).

Cartea a fost bună, dar fiind ceva scris de Veronica pe care o știm probabil că ne așteptam la mai mult, dar datorită evenimentelor din cartea anterioară nu mă miră cât de întoarse pe dos sunt personajele, ca și mediul în care se plasează ei. Chicago pare fărâmițat din orice punct de vedere, și totuși continuă să existe, și încearcă să își vindece rănile, dar toți știu că nu va mai fi niciodată la fel, cu toate că e natura umană cea care ne face să negăm asta.

Hei, descoperim în sfârșit de sunt omorâți toți Divergenții. Da, fiindcă ei nu pot fi controlați, dar e mai complicat de atât. Ceva ce generații întregi înaintea lor vroiau să facă prin intermediul lor, iar cei care erau împotrivă nu puteau să îi controleze, din moment ce erau imuni la ser și toate drăcoveniile lor. Doamne, deja spun prea multe și nu mă pot abține și aaaah :))

Încerc să vă spun că seria e AWESOME și că nu e perfectă, la fel ca restul seriilor de pe pământ (nu știm nimic de cele de pe Marte, so... Hei, cum ar arăta un Four--marțian?), dar asta cu siguranță vă merită atenția și continuă în forță în Allegiant, pe care o citesc chiar acum și sunt multe chestii pe care vreau să le aflu pe parcursul volumul, dar înacelași timpp nu vreau pentru că asta înseamnă că seria se termină și vice versa.

PS: Mi-am pregătit șervețelele pentru Allegiant. Am auzit că o să am nevoie.

Recenzie: The Darkest Minds (The Darkest Minds, #1) de Alexandra Bracken

Titlu: -

Autor: Alexandra Bracken

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: The Darkest Minds

Author: Alexandra Bracken

Series: The Darkest Minds, #1

Number of pages: 488

Publication year [En]: 2012 (by Disney Hyperion)

Când Ruby s-a trezit în dimineața celei dea zecea aniversări, ceva s-a schimbat. Ceva îndeajuns de alarmant încât să-i facă pe părinții ei să o închidă în garaj și să sune poliția. Ceva ce o trimite la Thurmond, brutala tabără de reabilitare guvernamentală. Chiar dacă au supraviețuit misterioasei boli ce a răpus majoritatea copiilor din America, ea și ceilalți care sunt încă în viață au ceva și mai înfricoșător: abilități pe care nu le pot controla.Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Acum, la șaiprezece ani, Ruby e una dintre cei periculoși.

Când adevărul iese la iveală, Ruby abia scapă cu viață din Thurmond. Acum e pe fugă, disperată să găsească un refugiu sigur pentru copii ca ea--East River. Ea se alăturră unui grup de copii care au evadat din propria lor tabără. Liam, conducătorul lor curajos, se îndrăgostește rău de Ruby. Dar oricât de mult l-ar vrea Ruby, nu poate risca să se apropie. Nu după ce s-a întâmplat cu părinții ei.

Când ajung în East River, nimic nu e așa cum pare, nici măcar misteriosul lor lider. Dar sunt oameni care lucrează, oameni care nu vor lăsa nimic să le stea în cale ca să o folosească pe Ruby în luptă lor împotriva guvernului. Ruby va confrunta o decizie teribilă, una care ar însemna să renunțe și la ultima șansă la o viață care merită trăită.

Mhh. Sincer, chiar nu știu ce să spun.

Dar începem cu începutul. La început, Ruby mi s-a părut prea... moale. Pe unele fete, statul într-o închisoare uriașă până la șaispreze ani le întărește. Ruby, datorită puterii ei, e terifiată de lume. Și poate nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă nu cumva la început era și Sam, prietena ei, care creea un contrast izbitor. Sam era tipa pe care chiar aș fi adorat-o ca protagonistă. Pentru că știți, personajul care face acțiunile le mulează după personalitatea lui, ceea ce ne face să ne alegem protagoniștii cu mai multă atenție atunci când scriem o carte.

Și legat de acțiune--ne puteam lipsi de unele părți. Au trebuit să mearga în nu știu ce colț al lumii, apoi să vină înapoi și defapt să se întoarcă, ca pe drum să se întâlnească cu cineva care să îi ia spre adevărata destinație. Dacă astea au vrut să fie răsturnări de situație... Ms. Bracken, asta nu a ieșit cum vroiai, probabil. Și perspectiva unui triunghi amoros m-a derutat și chiar nu mi-a plăcut, pentru că urăsc triunghiurile amoroase. Urăsc triunghiurile în general, defapt:))

Mi-a luat nouă zile să citesc asta, am terminat-o ieri dimineață, și mă gândeam că nu e nici o șansă să mai citesc și Never Fade, volumul doi, dar atunci am citit sfârșitul și practic țipam la programul meu de citit de pe tabletă ”DE CE FACI ASTA?”. De parcă era vina mașinăriei.

Atunci am început să cred că e posibil să continui, dar nu acum. Acum am alte cărți de citit. Dar nu vreau să vă fac să credeți că e o carte proastă, ba chiar e o idee originală, dar partea cea mai proastă e că au fost atâtea personaje rele:( Ați văzut că de obicei în cărți numărul de protagoniști și antagoniști e echilibrat. În The Darkest Minds, am avut patru protagoniști și vreo  zece antagoniști. Mă simțeam la un moment dat de parcă ei nu erau răi, ci Ruby îi făcea să pară așa. mă rog, erau răi de fapt, dar unde e viziunea pozitivă asupra vietii, Ms. Bracken? Nu mai e nimeni bun, nici măcar după ce te ajută să evadezi? Fiind o persoană foarte veselă, chestia asta m-a deranjat.

Și înțeleg conceptul de ”Omoarăți păersonajele fără milă”, dar aici vorbim de cruzime. Trei/Patru sunt aproape duși *hapar n-am ce s-a întâmplat cu ei, sincer:))*.

A fost o idee bună, dar cred că scrisă pe o tastatură nepotrivită. Și au fost aceste mici *relativ mici* amănunte care au distrus zidul fortăreței--dacă Sam era protagonista, și nu Ruby, de exemplu, ar fi ieșit o explozie. Povestea prin ochii altcuiva ar fi sot extraordinară. Ruby făcea orice lucru să pară dracu'-n persoană *scuzați expresia*. Se simțea atât de respinsă, pentru că se respingea singură când lumea încerca să o ajute. 

Nu a fost o carte rea, vă recomand să o încercați, și dacă ați făcut-o, sunt curioasă ce părere aveți :)

90% din lumea care a citit The Darkest Minds crede că e cea mai tare carte ever, dar ca de obicei...

... eu nu sunt cu mulțimea -.-

*n-am mai scris de mult o recenzie așa de lungă; dar abia ce am terminat carte--pe calelelate le terminasem vara trecută:)) și uitasem ce părere am*

Recenzie: Obsidian (Lux, #1) de Jennifer L. Armentrout

Titlu: -

Autor: Jennifer L. Armentrout

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Obsidian

Author: Jennifer L. Armentrout

Series: Lux, #1

Number of pages: 335

Publication year [En]: 2011 (by Entangled Teen)

Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Și atunci și-a deschis gura.

Daemon e enervant. Arogant. Vrednic de lovituri. Nu ne înțelegem. Deloc. Dar când un străin mă atacă și Daemon literar îngheață timpul cu o mișcare a mâinii, păi, ceva... neașteptat se întâmplă.

Extraterestrul atractiv care trăiește alături mă înseamnă.

M-ați auzit. Extraterestru. Se dovedește că Daemon și sora lui au o galaxie de inamici care vor să le fure puterile, iar atingerea lui Daemon m-a luminat ca pe Vegas Strip. Singura cale de a ieși în viață din asta este de a sta lângă Daemon până când trucul lui extraterestru dispare.

Adică--dacă nu îl omor înainte.

Jennifer L. Armentrout, EȘTI GENIALĂ. Mă simt bine știind că împart planeta cu un creier atât de strălucit.

Nu știți cât de obsedată am fost vara trecută, după ce am citit-o. Mă uitam în oglindă și repetam replicile geniale ale lui Katy și Daemon și pur și simplu mă pufnea râsul până să le duc la capăt. M-am atașat atât de tare de seria asta. Și sunt atâtea glume ”de interior”, pe care autoarea le crează între personaje, care odată ce sunt menționate în volumele următoare pur și simplu te fac că zâmbești și să începi din nou să îți amintești replicile din volumul anterior.

Cât despre sora lui Daemon, Dee, ea a fost o dulceață. Cum se lupta în fiecare zi cu Daemon ca să o vadă pe Katy și cel mai remarcabil la ea cred că a fost loialitatea. Adică, serios. Tipa i-a luat cheile lui Daemon ca să-l facă să petreacă timp cu Katy, numai ca să îl facă să vadă ce persoană bună e.

Și Katy e o bloggăriță! Știu că ați mai auzit asta, dar e extraordinar. Și mă simt atât de bine văzând că ea ține atât de mult la blogul ei și o omoară să știe că nu a postat o săptămână *guilty face--eu n-am postat 3 luni:))*. Personajele au avut caractere puternice și au fost atât de naturale, i-am simțit pe toți foarte aproape. Și ”familia” din care fac parte Daemon și Dee e atât de protectivă. Adică--dacă asta s-ar fi întâmplat în realitate, cred și eu că Ash, Adam, Andrew și Matthew ar fi protectivi. Nu zic că mi-a plăcut extrem reticența lor, ci doar că a fost normală. Și dulce, într-un fel. Ok, cu totul înțepătoare, dar naturală.

Autoare fantastică. Carte fantastică.

Recenzie: Charmfall (Elita Intunecata, #3) de Chloe Neill

Titlu: -

Autor: Chloe Neill

Seria: Elita Întunecată, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Charmfall

Author: Chloe Neill

Series: Dark Elite, #3

Number of pages: 242

Publication year [En]: 2012 (by NAL Trade)

Liceul poate fi un câmp de luptă, dar pentru Lily Parker, supraviețuirea la Școala pentru Fete Sf. Sofia e o problemă de viață și moarte.

Să protejezi Chicago de partea întunecată poate să fie o treabă obositoare, mail ales când ești un junior. Deci când fetele de Sf. Sofia încep să se pregătească pentru Sneaker, petrecerea lor de toamnă, Lily decide să se alăture organizării de modă veche--chiar dacă înseamnă să nu le dea demonilor, vampirilor și utilizatorilor diferiți de magie numiți Reaperi atenția sa nedivizată.

Dar când un Reaper intră în școală, Lily nu uită ce a jurat să protejeze. Caută în adâncul său magia--și decperă că a dispărut. Și se pare că nu e singură. O întrerupere a magiei a căzut peste paranormalii din Chicago, ți nimeni nu șie ce --sau cine-- a cauzat-o. Dar Lily știe că să-și ia magia înapoi merită riscul de depășii limitele inamice...

Am citit Charmfall pentru că am citit toate cele nouă volume apărute din Chicagoland Vampires de Chloe Neill și aveam nevoie de încă ceva scris de ea (Doamne, am de scris nouă recenzii numai pentru asta).

Ca și volumele anterioare, nu a fost un mister foarte tensionant, ceea ce mi-a permis să mă și relaxez în același timp. Dar mi-a dat și ceva bătăi de cap, pentru că eram hiper-conștientă de cât de mult le lipsea magia. Tuturor.

Și hei, facem pași spre Sebastian sau mi se pare mie? Sincer, Sebastian îmi place mai mult decât Jason. Și seria nu are cum să se termine aici, pentru că sunt încă mistere nerezolvate: ce fac părinții lui Lily în Germania (sunt în Germania, defapt?), dacă Jason o să (spoiler!-selectați pentru a vedea) se ducă cu o mireasă aleasă de părinții lui, ceea ce ar fi minunat, pentru că astfel Lily ar putea să fie cu Sebastian, și în general, seria nu e gata de un sfârșit, ok? OK?

Un lucru pe care l-am observat a fost că Lily nu vroia să recunoască că îi lipsea magia. Spunea că numai după câteva luni cu ea, părea mai normal fără ea, dar serios--cine mai aprinde becurile cu mintea? :)) Și în sfârlșit văd toți cum ar fi atunci când ar avea douăzeci și cinci de ani și ar trebuii să renunțe la magie. Părea atât de ușor? Ha-ha.

Recenzie: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi (Cronicile din Narnia, #3) de C. S. Lewis

Titlu: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #3
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Voyage of the Dawn Trader
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #3
Number of pages: 256
Publication year [En]: 1952 (by Harper Collins)

Micuța Lucy și fratele ei Edmund se află în vacanță la mătușa Alberta. Într-o după-amiază, împreună cu nesuferitul lor văr Eustace, privesc tabloul aflat pe perete în camera lui Lucy. Acesta înfățisează o corabie frumos ornamentată ce spintecă valurile mării.

În aceeași clipă, copiii simt adierea brizei, gustul sărat al mării și se pomenesc în valuri, înotând spre corabie, care nu-i alta decât Zori-de-Zi, corabia regelui Caspian al Narniei. Alături de acesta și de întreg echipajul, cei trei vor lua parte la multe și minunate aventuri, până departe spre Marea-de-Argint, dincolo de care se zărește Țara leului Aslan.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, doar că parcă a fost mai greoi. Am citit descrieri pe care nu le-am văzut în Leul, Vrăjitoarea și Dulapul și Prințul Caspian, dar eu vroiam acțiunea aceea adorabilă, iar în schimb am citit descrieri. Nu spun neaparat că faptul că structura a fost mai solidă a fost un lucru rău, dar totuși mă simt puținel dezamăgită.

Adică nu asta le făcea speciale? Sunt atât de simplu scrise, dar totuși atât de complexe. Atât de puțină descriere, dar totuși atât de clare.

Acțiunea a fost la fel de bună, cu toate că le-am simțit lipsa lui Susan și Edmund. Nu zic că ei făceau cine știe ce magie --fiindcă cea care e în centrul atenției defapt e Lucy--, dar nu mai era acea esență inițială, care ne-a introdus în lumea Narnia. Era de parcă i-ai scoate pe Fred și George Weasly din Harry Potter.

Și totuși, acolo undeva Clave Staples Lewis a rămas C. S. Lewis. L-am recunoscut și l-aș recunoaște, cu toate că s-a schimbat.

Recenzie: The Indigo Spell (Bloodlines, #3) de Richelle Mead

Titlu: -
Autor: Richelle Mead
Seria: -
Număr de pagini: -
Anul apariției [Ro]: -

Title: The Indigo Spell
Author: Richelle Mead
Series: Bloodlines, #3
Number of pages: 401
Publication year [En]: 2013 (by Razorbill)

*Traducere de RoxTao.

Ca urmare a unui moment interzis care a zdruncinat-o pe Sydney, ea se zbate acum să tragă o linie între învățăturile Alchimiștilor și ceea o îndeamnă inima ei să facă. Apoi îl întâlnește pe rebelul atrăgător. Marcus Finch -- un fost Alchimist care, împotriva tuturor sorților, a evadat dintre Alchimiști și acum fuge de aceștia. Marcus vrea să îi dezvăluie lui Sydney secretele pe care susține că Alchimiștii i le ascund.

Dar pe măsură ce începe să lupte împotriva oamenilor care au crescut-o, Sydney descoperă că obținerea libertății e mai dificilă decât credea. Există o magie străveche și misterioasă în ea. Iar atunci când începe să caute un utilizator malefic al magiei ce vânează vrăjitoare tinere, Sydney realizează că singura ei șansă este să își accepte sângele magic -- pentru că altfel, ea ar putea fi următoarea pe listă.

Aducând atât personaje noi cât și fețe cunoscute, seria Bloodlines explorează toate aspectele prieteniei, iubirii, luptelor și trădărilor care au transformat și seria Academia Vampirilor într-una ce creează dependență -- de data asta aceasta, într-un cadru pe jumătate uman, pe jumătate vampiric, în care miza este chiar mai mare și toată lumea este pregătită să iasă la atac.

Devine din ce în ce mai bună. Adrian și Sydney devin atât de drăguți și trebuie să subliniez ceva--ați văzut cât de diferită e Sydney? Începe să fie acea eroină puternică, complet diferită de păpădia din volumul unu. Schimbarea e firească și atât de lină, că realitatea pe care o remarci te surprinde.

Mă încântă foarte mult orice carte a lui Richelle Mead, mai ales când văd că evoluează spre bine. Personajele devin mai stăpâne pe sine, ceea ce le scoate personalitățile în evidență, iar un lucru pe care îl apreciez mult la orice carte e când personajele au replici specifice, lucruri speciale care să îmi amintească cu orice ocazie de ele.

Cât despre acțiune, se vede o diferență și aici -- Sydney devine din ce în ce mai plină de probleme și totul pare să explodeze consecutiv.

Recomand seria Bloodlines -- Richelle Mead poate a scrântit-o puțin cu primul volum, dar în mod clar revenim pe teritoriul ei.

Recenzie: Prințul Caspian (Cronicile din Narnia, #2) de C. S. Lewis

Titlu: Prințul Caspian
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #2
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: Prince Caspian
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #2
Number of pages: 240
Publication year [En]: 1951 (by Harper Collins)

E toamnă. Pe peronul unei gări din Anglia, cei patru eroi, Peter, Susan, Edmund și micuța Lucy, așteaptă trenul care-i va duce la internat, pentru un nou an școlar. Un suflu magic, și gara dispare. Copii se pomenesc într-o pădure, unde vor da de ruinele unui castel ce se va dovedi a fi Cair Paravel, vechiul lor palat de pe vremea când erau regi și regine în Narnia... 

O nouă aventură în care prietenii noștri, cu sprijinul animalelor cuvântătoare, al piticilor și al Leului Aslan, dau o mână de ajutor prințului Caspian, aflat în primejdie de moarte din cauza hainului rege Miraz.

Continuăm încântătoarea poveste a celor patru frați și Aslan și ne dăm seama, pe măsură ce paginile se scurg atât de repede, că sunt unele povești care pur și simplu nu se termină. Cărțile au copertă la spate, și au și ”Final” scris la sfârșit, dar oameni din toată lumea au ținut în viață istoria locuitorilor din Narnia, chiar mai mult decât pe unele serii la care autorii încă scriu.

Uneori nu te simți mândru de cărțile pe care le citești. Nu pentru genialitatea ta care te-a făcut să alegi cartea respectivă, ci pentru că trăiești pe aceiași planetă cu cel care a fost în stare să scrie așa ceva. 

Cred că uneori iubim cărțile doar fiindcă ne dau ceva în care să credem, iar Aslan e cu siguranță elementul cheie. Sunt chestii pe care nu vrei să le uiți, e ca speranță transpusă în cuvinte. Simți imediat că treaba e cum trebuie, fiindcă Aslan e în sfârșit aici.

Recomand seria Cronicile din Narnia--pentru că sunt atât de captivante și unice, pentru simplul motiv că au fost creeate într-un mod atât de... infinit.

Recenzie: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul (Cronicile din Narnia, #1) de C. S. Lewis

Titlu: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #1
Număr de pagini: 192
Anul apariției [Ro]: 2011 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Lion, the Witch and the Wardrobe
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #1
Number of pages: 206
Publication year [En]: 1950 (by Harper Collins)

Deschizi o ușă... și un tărâm fantastic te așteaptă.

Narnia... un ținut în care domnește iarna... un regat ce așteaptă să fie eliberat. In inima tărâmului vrăjit al Narniei, copiii se pomenesc prinși într-o nouă aventură, în înfruntarea  cu Jadis, Vrăjitoarea Albă. Când și ultima speranță moare, întoarcerea leului Aslan s-ar putea să fie ultima șansă, semnul unei mari schimbări... și a unor cumplite sacrificii.

Așa cum am scris și pe GoodReads, sunt unele cărți care îți aduc aminte pur și simplu că trebuie doar să deschizi  scrisoarea potrivită sau să calci în dulapul care trebuie, ca să nimerești intrarea spre propria lume magică.

Autorul spune la început că e dedicată nepoatei lui, Lucy, și că atunci când o să fie publicată ea o să fie prea mare ca să o citească, așa că el o să aștepte până ce ea o să îmbătrânească și o să îi placă din nou cartea. Poate că mie mi-a plăcut fiindcă sunt atât de mică, dar știți: am simțit un fel de magie care te face să ignori vârsta la care o citești. Nu contează câți ani ai, ci pur și simplu să crezi destul în poveste.

Dar gata cu aberațiile mele: cartea a fost excepțională și s-a terminat înainte să pot clipi. Animalele vorbitoare au fost un element care m-a uimit, datorită loialității lor (cine a zis că numai câinii știu să latre la dușmani?). Și bineînțeles, a fost și Leul Aslan. Pentru un moment, am crezut că e Dumbledore în forma lui de animal, dar nu: fiecare e eroul propriei povești.