Recenzie: Câinele din Baskerville (Sherlock Holmes, #5) de Sir Arthur Connan Doyle

Titlu: Câinele din Baskerville

Autor: Sir Arthur Conan Doyle

Seria: Sherlock Holmes, #5

Număr de pagini: 192

Anul apariției [Ro]: 2009 (de editura Triton)

Title: The Hound of the Baskervilles

Author: Sir Arthur Conan Doyle

Series: Sherlock Holmes, #5

Number of pages: 256
Publication year [En]: 1901 (by Signet Classics)

”Însă nu la vederea trupului ei, nici la cel al lui Hugo Baskerville care era întins lângă ea, li se făcu părul măciucă acestor trei scandalagii neînfricați, ci deoarece deaspura lui Hugo, trăgând de gâtul său, stătea o creatură dezgustătoare, o bestie enormă, neagră, cu înfățișare de câine, însă mai mare decât orice dulău văzut vreodată de oameni. (...)

Se spune că unul dintre ei a murit chiar în acea noapte din cauza celor văzute, iar ceilalți doi nu și-au mai revenit pentru tot restul zilelor lor...”

Nu știu de ce, pe parcursul întregii cărții, comparam fiecare lucrușor mărunt cu toate celelalte lucrușoare mărunte din operele Agathei Christie. Poate fiindcă astfel am putut să-mi fac un punct de vedere, să compar ceva față de altceva, pentru că nu am mai citit și altceva de gen polițist, și cu toată inima vă spun că această carte a meritat!

Sherlock Holmes nu e Hercule Poirot, de care m-am atașat cu tot cu tot cu burtica lui tridimensională, dar e un detectiv pe cinste care ar putea să devină unul dintre personajele mele favorite, dar cu o floare nu se face primăvară, ok?

Cazul a fost bine gândit, și mi-a tresăltat inima în anumite locuri, iar uneori am fost la limita cu horror-ul, pentru că scenele în care apărea câinele erau absolut înfricoșătoare, și asta datorită descrierilor.

Da, descrierile au fost sublime. Vorbesc serios. Erau atât de artistice și cu toate că nu au avut vreun rol vital în caz sau în povestea inițială, ele m-au ajutat să înțeleg situația mai bine și să mă apropii de ea, să mă contopesc cu personajele. 

Am învățat câteva trucuri de detectiv (pe care probabil n-am să le folosesc vreodată în viața mea, dar mă rog:)) ), dar pe care probabil am să le uit în câteva zile.

Adică serios, am memoria unui pește. Mă resetez o dată la trei secunde, ce coada ei de sirenă?! Mă pun la birou să îmi fac temele și după mă întreb de ce naiba am venit aici:))

Dar nu despre asta vorbeam, ci despre Câinele din Baskerville, un amestec de mister, puțin horror (puțin de tot), care ne ține cu sufetul la gură *serios, nu știți cât de speriată eram pentru Sir Henry, aproape îmi sărea inima din piept de fiecare dată când părea să fie pericol la orizont*.