Recenzie: Câinele din Baskerville (Sherlock Holmes, #5) de Sir Arthur Connan Doyle

Titlu: Câinele din Baskerville

Autor: Sir Arthur Conan Doyle

Seria: Sherlock Holmes, #5

Număr de pagini: 192

Anul apariției [Ro]: 2009 (de editura Triton)

Title: The Hound of the Baskervilles

Author: Sir Arthur Conan Doyle

Series: Sherlock Holmes, #5

Number of pages: 256
Publication year [En]: 1901 (by Signet Classics)

”Însă nu la vederea trupului ei, nici la cel al lui Hugo Baskerville care era întins lângă ea, li se făcu părul măciucă acestor trei scandalagii neînfricați, ci deoarece deaspura lui Hugo, trăgând de gâtul său, stătea o creatură dezgustătoare, o bestie enormă, neagră, cu înfățișare de câine, însă mai mare decât orice dulău văzut vreodată de oameni. (...)

Se spune că unul dintre ei a murit chiar în acea noapte din cauza celor văzute, iar ceilalți doi nu și-au mai revenit pentru tot restul zilelor lor...”

Nu știu de ce, pe parcursul întregii cărții, comparam fiecare lucrușor mărunt cu toate celelalte lucrușoare mărunte din operele Agathei Christie. Poate fiindcă astfel am putut să-mi fac un punct de vedere, să compar ceva față de altceva, pentru că nu am mai citit și altceva de gen polițist, și cu toată inima vă spun că această carte a meritat!

Sherlock Holmes nu e Hercule Poirot, de care m-am atașat cu tot cu tot cu burtica lui tridimensională, dar e un detectiv pe cinste care ar putea să devină unul dintre personajele mele favorite, dar cu o floare nu se face primăvară, ok?

Cazul a fost bine gândit, și mi-a tresăltat inima în anumite locuri, iar uneori am fost la limita cu horror-ul, pentru că scenele în care apărea câinele erau absolut înfricoșătoare, și asta datorită descrierilor.

Da, descrierile au fost sublime. Vorbesc serios. Erau atât de artistice și cu toate că nu au avut vreun rol vital în caz sau în povestea inițială, ele m-au ajutat să înțeleg situația mai bine și să mă apropii de ea, să mă contopesc cu personajele. 

Am învățat câteva trucuri de detectiv (pe care probabil n-am să le folosesc vreodată în viața mea, dar mă rog:)) ), dar pe care probabil am să le uit în câteva zile.

Adică serios, am memoria unui pește. Mă resetez o dată la trei secunde, ce coada ei de sirenă?! Mă pun la birou să îmi fac temele și după mă întreb de ce naiba am venit aici:))

Dar nu despre asta vorbeam, ci despre Câinele din Baskerville, un amestec de mister, puțin horror (puțin de tot), care ne ține cu sufetul la gură *serios, nu știți cât de speriată eram pentru Sir Henry, aproape îmi sărea inima din piept de fiecare dată când părea să fie pericol la orizont*.

Recenzie: Pisica printre Porumbei (Hercule Poirot, #32) de Agatha Christie

Titlu: Pisica printre Porumbei
Autor: Agatha Christie
Seria: Hercule Poirot, #32
Număr de pagini: 288
Anul apariției [Ro]: 2013 (de Editura Rao)

Title: Cat among the Pigeons
Author: Agatha Christie
Series: Hercule Poirot, #32
Number of pages: 352
Publication year [En]: 1959 (by Collins Crime Club)

Într-un palat din Ramat, un prinț îi încredințează pilotului său un pachet de bijuterii, în speranța că acesta le poate introduce fraudulos în Anglia. Dar înainte ca pachetul să ajungă la destinație, atât prințul, cât și pilotul, sunt morți. O fată înspăimântată îi expune lui Hercule Poirot unul dintre cele mai provocatoare cazuri din lunga lui carieră: un ucigaș terorizează o faimoasă școală de fete; o elevă nevinovată a devenit un adevărat magnet pentru rău și moarte.

Cumva, cele două cazuri au legătură și numai Poirot poate rezolva acest dublu mister.

Nu am fost niciodată interesată de revoluții și cred că asta m-a făcut să reacționez ușor negativ la carte. Totuși mi-a părut rău pentru Ali Yusuf, prințul din Ramat și Bob, pilotul lui. Chiar dacă am avut numai o pagină cu ei, asta nu înseamnă că nu am putut să văd clar că erau oameni... buni.

Bine, poate a scăzut din punctaj și faptul că mi s-a părut că evenimentele s-au cam lungit. Sau poate pur și simplu m-a enervat că Poirot n-a apărut mai devreme. Oricum ar fi, deznodământul final m-a uimit -nu că mă așteptam la altceva-, doar că deja devenisem ușor plictisită. Nu mai simțeam suspansul ăla sufocant care te obligă să dai pagină numai fiindcă ești aproape de dezvăluirea lui Poirot.

Sincer, cred că pentru prima oară după mult timp am rămas cam fără cuvinte de scos din joben. Pur și simplu mă simt distantă de Pisica printre Porumbei, cu toate că mi-a plăcut, la fel cum sunt sigură că se va întâmpla cu fiecare operă a Agathei Christie. Dar n-a avut acea... acea cireașă de pe tort pe care am sesizat-o la Ceasurile.

Recenzie: Ceasurile (Hercule Poirot, #34) de Agatha Christie

Titlu: Ceasurile
Autor: Agatha Christie
Seria: Hercule Poirot, #34
Număr de pagini: 250
Anul apariției [Ro]: 2011 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Clocks
Author: Agatha Christie
Series: Hercule Poirot, #34
Number of pages: 256
Publication year [En]: 1963 (by Collins Crime Club)

Sheila Webb, o dactilografă liber profesionistă, sosește la Wilbraham Crescent pentru o slujbă pentru care a fost angajată. Ceea ce găsește însă este un cadavru bine îmbrăcat, înconjurat de cinci ceasuri, fiecare indicând o altă oră. Dar până la sosirea polițiștilor, patru dintre ceasuri au dispărut - și, din nefericire, stăpâna casei, care este oarbă, nu a văzut nimic. Hercule Poirot, pensionar acum, are din fericire suficient timp să pună cap la cap indiciile din cel mai ciudat caz al carierei sale.

În sfârșit o carte care să mă facă să gândesc, să îmi pun întrebări, să suspectez pe toată lumea - și pot să spun că mi-am pus întrebări despre fiecare, înafară de adevărații vinovați. Mi-a dovedit că niciodată nu am privit lucrurile în direcția în care trebuie și că uneori, e bine să separi doua cazuri și să privești la rece pe rând, nu să încerci să faci legătura între ele.

Ieri a fost pe Diva episodul The Clocks (este un serial și se face câte un episod după fiecare carte) și atunci mi-am dat seama cât de idioată am fost când m-am gândit în felul în care am făcut-o. Presimt că am să îmi spun așa după fiecare carte a Agathei Christie. Și mesajul ăla - m-am complicat de m-am scărpinat cu mâna stângă la urechea dreaptă.

Am iubit cartea asta și am înțeles că e clasică - și nu regret deloc, eu, cea care era dușmancă declarată a clasicelor. Cred că mă lăsasem prea mult influențată de fratele meu asupra clasicilor și a cărților în general (dacă e o persoană pe Terra care urăște mai mult cititul, atunci ăla e frati-miu). Nu am putut rezista și m-am apucat de Pisica printre Porumbei aseară, fiindcă vroiam mai mult din misterul ăla care să îmi pună mintea la contribuție într-un stil așa de spectaculos ca al Agathei Christie! Mă uit chiar acum la ea pe raft și mă gândesc la cât de ezitantă eram când am luat ziarul cu cartea, că n-o să-mi placă și că o să regret și defapt mi-a plăcut atât de mult.