Recenzie: Mândrie și Prejudecată, de Jane Austen

Titlu: Mândrie și Prejudecată

Autor: Jane Austen

Seria: -(standalone)-

Număr de pagini: 368

Anul apariției [Ro]: 2013 (de Corint--cea mai recentă versiune)

Title: Pride and Prejudice

Author: Jane Austen

Series: -(standalone)-

Number of pages: 

Publication year [En]: 1813 (By Modern Library)

”It is a truth universally acknowledged, that a man in possession of a good fortune must be in want of a wife.”

Așa începe Mândrie și Prejudecată, romanul  cu spirit de comedie --unul dintre cele mai populare vreodată--, care îi urmărește pe foarte manieratul Mr. Darcy  și prejudecătoarea Elizabeth Bennet, cum se atrag unul pe altul într-o serie de intrigi specifice secolului optsprezece și saloanelor din vremea aceea.

Oh, Doamne, cartea asta.

CARTEA ASTA.

Nici dacă îmi arătați poze din viitor cu mine îmbrățișând cartea asta nu v-aș fi crezut că am să ajung să o iubesc. Așa mi sa întâmplat și cu AV, Vampirii din Morganville, filmul Becoming Jane, Culorile Dragostei, etc. etc. Am avut o carieră destul de bună și de durată la acest capitol, dacă e să mă întrebați pe mine:))

Și de asemenea îmi vin în minte momentele în care vedeam pe GoodReads răspunsuri la întrebarea ”Cel mai atractiv personaj masculin fictiv”, și unele fete spuneau Mr. Darcy. Mă puteam gândii numai că trebuie să fii deplasat rău de tot ca să îți placă atât de tare o carte clasică, dar mi-a frânt inima când i-a spus lui Elizabeth cât o iubește. Sunt oficial moartă după Mr. Darcy, acum. Fetelor, vă înțeleg:))

Nu sunt deloc o fană a cărților/ filmelor/ce mai vreți voi romantice. Dar am văzut acum puțin timp filmul Becoming Jane, care ne spune povestea tinerei Jane Austen ce a avut propriul Mr. Darcy. Nu știu dacă e adevărată sau nu povestea, dar dacă asta e ceea ce a făcut-o pe Jane Austen autoare și cum a respectat iubirea sa pentru Tom îndeajuns încât să o facă modelul ideal pentru personajele sale, atunci nu îmi pot descri admirația pentru ea. A dezvoltat povestea, exact așa cum era, pentru că nu găsea nimic mai frumos, iar la sfârșit le-a dat personajelor sale ceea ce meritau. Am fost într-o perioadă incredibil de tristă pentru două săptămâni.

Să vedeți filmul, fiindcă vă va uimi într-un mod în care nimic n-a mai făcut-o până acum și va da o notă mai profundă a ceea ce citiți de Jane Austen.

Scrisul ei a fost deosebit, și nu-mi vine să cred cât l-am adorat pe Mr. Darcy. Am descoperit că o simplă frază poate distruge sau perfecționa o carte. În cazul Sub Aceeași Stea, o frază a distrus totul (mda, am cam urât-o pe Hazel din punctul ăla). În cazul Mândrie și Prejudecată, niște cuvinte spuse de Mr. Darcy mi-au topit inima de tot. O să vă surprindă cât de asemănătoare sunt cărțile clasice față de cele actuale. Oamenii erau oameni și acum 200 de ani!

Elizabeth a fost extraordinară - iubea cărțile, era enrgică și era o femeie puternică, ce se opunea tuturor prejudiciilor vremii. Este, sincer, modelul perfect de personaj principal, dar asta poate avea de a face cu caracterul meu. Știu doar că o iubesc pe tipa asta și Georgianna! Ah, sora lui Darcy, cât de adorabilă a fost! Nu avem parte de ea aproape deloc, dar chiar și cu partea aceea micuță știu că Georgianna era deosebită.

Ce pot să vă mai spun ca să vă conving? Dacă vă plac cărțile historical romance atunci nu puteți rata asta. Fiind eu însămi o pasionată de istorie, vă închipuiți. Adică nu ne spune despre războaie sau alte chestii - nu știu dacă mi-ar plăcea o carte în genul ăla -, dar admir manierele din vremea aceea și cum lumea gândea - e atât de fascinant. Și ecranizările! 6 ore de Darcy și Elizabeth + 2 ore de la adaptarea din 2005 sigur o să te facă să înțelegi mai bine carte și să o iubești enorm. Te simți foarte aproape de personaje după 8 ore de film, ok? Încercați întâi mini-serialul din 1996, care surprinde esența cărții infinit mai bine decât cea din 2005. În două ore de film nu apuci să vezi nimic, astfel totul e pus mai bine în 6 ore.

Cartea a fost excepțională. Nu datorită filmului Becoming Jane sau a adaptărilor, ci pur și simplu datorită lui Jane Austen. The woman rocks!

Recenzie: Câinele din Baskerville (Sherlock Holmes, #5) de Sir Arthur Connan Doyle

Titlu: Câinele din Baskerville

Autor: Sir Arthur Conan Doyle

Seria: Sherlock Holmes, #5

Număr de pagini: 192

Anul apariției [Ro]: 2009 (de editura Triton)

Title: The Hound of the Baskervilles

Author: Sir Arthur Conan Doyle

Series: Sherlock Holmes, #5

Number of pages: 256
Publication year [En]: 1901 (by Signet Classics)

”Însă nu la vederea trupului ei, nici la cel al lui Hugo Baskerville care era întins lângă ea, li se făcu părul măciucă acestor trei scandalagii neînfricați, ci deoarece deaspura lui Hugo, trăgând de gâtul său, stătea o creatură dezgustătoare, o bestie enormă, neagră, cu înfățișare de câine, însă mai mare decât orice dulău văzut vreodată de oameni. (...)

Se spune că unul dintre ei a murit chiar în acea noapte din cauza celor văzute, iar ceilalți doi nu și-au mai revenit pentru tot restul zilelor lor...”

Nu știu de ce, pe parcursul întregii cărții, comparam fiecare lucrușor mărunt cu toate celelalte lucrușoare mărunte din operele Agathei Christie. Poate fiindcă astfel am putut să-mi fac un punct de vedere, să compar ceva față de altceva, pentru că nu am mai citit și altceva de gen polițist, și cu toată inima vă spun că această carte a meritat!

Sherlock Holmes nu e Hercule Poirot, de care m-am atașat cu tot cu tot cu burtica lui tridimensională, dar e un detectiv pe cinste care ar putea să devină unul dintre personajele mele favorite, dar cu o floare nu se face primăvară, ok?

Cazul a fost bine gândit, și mi-a tresăltat inima în anumite locuri, iar uneori am fost la limita cu horror-ul, pentru că scenele în care apărea câinele erau absolut înfricoșătoare, și asta datorită descrierilor.

Da, descrierile au fost sublime. Vorbesc serios. Erau atât de artistice și cu toate că nu au avut vreun rol vital în caz sau în povestea inițială, ele m-au ajutat să înțeleg situația mai bine și să mă apropii de ea, să mă contopesc cu personajele. 

Am învățat câteva trucuri de detectiv (pe care probabil n-am să le folosesc vreodată în viața mea, dar mă rog:)) ), dar pe care probabil am să le uit în câteva zile.

Adică serios, am memoria unui pește. Mă resetez o dată la trei secunde, ce coada ei de sirenă?! Mă pun la birou să îmi fac temele și după mă întreb de ce naiba am venit aici:))

Dar nu despre asta vorbeam, ci despre Câinele din Baskerville, un amestec de mister, puțin horror (puțin de tot), care ne ține cu sufetul la gură *serios, nu știți cât de speriată eram pentru Sir Henry, aproape îmi sărea inima din piept de fiecare dată când părea să fie pericol la orizont*.

Recenzie: Insurgent (Divergent, #2) de Veronica Roth

Titlu: Insurgent

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #2

Număr de pagini: 448

Anul apariției [Ro]: 2012 (de editura Leda)

Title: Insurgent

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #2

Number of pages: 525

Publication year [En]: 2012 (by Harper Collins' Children Books)

O tulburătoare poveste de iubire, plină de răsturnări de situație, cu decizii sfâșietoare și dezvăluiri emoționante ale naturii umane...

Într-un Chigaco distopic, unde tinerii care au împlinit vârsta de șaisprezece ani sunt obligați să aleagă una dintre cele cinci facțiuni, căreia ar trebuii să-i fie devotați pentru  tot restul vieții, tris Prior continuă să îi salveze pe cei care îi iubește --și pe ea însăși--, în timp ce caută răspunsuri la întrebări sfâșietoare despre durere și iertare, identitate și loialitate, politică și iubire.

Pentru Tris, ziua Inițierii ar trebuii să reprezinte o victorie și să fie sărbătorită alături de cei din facțiunea aleasă; în schimb, ziua se sfârșește cu orori de nedescris. Războiul bate la ușă, în timp ce confclictele dintre facțiuni și ideologii se extind cu repeziciune. Și în vremuri de război, se formează tabere, se dezvăluie secrete, iar alegerile devin irevocabile și dure. Transformată de propriile sale decizii, dar și de durerea sufletească și de sentimentul de vinovăție, Tris trebuie să-și accepte Divergența, chiar dacă nu știe ce îi rezervă viitorul.

Dacă ai putea omorî pe cineva prin cuvinte, Veronica Roth ar fi angajată de F. B. I. ca membru de onoare. Și nu fac mișto de voi, zău.

Chiar nu știu cum să exprim tot vârtejul ăsta de sentimente pe care mi l-a provocat. Am să vă spun despre un minus al seriei Chicagoland Vampires, și anume că protagonista tot timpul părea să uite că omoară pe cineva și chiar nu contează că ai luat o viață, etc. etc. Am fost plăcut surprinsă să văd că Tris era conștientă de asta în fiecare moment, și abia la sfârșit pare să înceapă să revină la normal. O reacție normală, oameni buni. Nu e o criminală profesionistă fără conștiință, și asta ne arată numai cât de bună e defapt. Nu vrem să fie nemiloasă, nu?

Nu mi-am dat seama de asta până mai devreme, când mi-am citit recenzia Free Four: Tobias tells the story, în care era un citat care suna ca "She doesn't try to look comfortable with the blades balancing on her palms, and that is what I like about her, that she knows these weapons are unnatural yet she finds a way to wield them." Mda. Nu-mi spune că voi v-ați simți bine cu un cuțit în mână, acum serios. De aceea Tris e un personaj atât de iubit--e realistă și exprimă atât de bine emoțiile umane.

Dar e normal ca după atâtea morți, ea să fie... marcată. Toate lumea în cartea asta pare să aibă zile proaste rău, zău, și la un moment dat îmi venea să dau paginile înapopi și să mă uit cine era certat cu cine sau să mă duc în Divergent și să citesc fazele mele favorite--când a întâlnit-o pe Tori, când și-a făcut tatuajul pe claviculă... mai ales când am văzut că toate păsările, sau cel puțin toate persoanele cărora le erau dedicate, păreau să fie din ce în ce mai mult pericol.

Am fost super-ușurată să văd că nu e infestată cu boala volumul doi, ca altele în care autorii se simt liberi să dea de pământ cu manuscrisul lor pentru că știți, sunt deja publicați și au o reputație și nu le mai pasă atâta timp cât cineva le cumpără cartea oricum. Ca Lady Gaga și muzica ei (femeia aia a luat-o serios pe căi greșite).

Cartea a fost bună, dar fiind ceva scris de Veronica pe care o știm probabil că ne așteptam la mai mult, dar datorită evenimentelor din cartea anterioară nu mă miră cât de întoarse pe dos sunt personajele, ca și mediul în care se plasează ei. Chicago pare fărâmițat din orice punct de vedere, și totuși continuă să existe, și încearcă să își vindece rănile, dar toți știu că nu va mai fi niciodată la fel, cu toate că e natura umană cea care ne face să negăm asta.

Hei, descoperim în sfârșit de sunt omorâți toți Divergenții. Da, fiindcă ei nu pot fi controlați, dar e mai complicat de atât. Ceva ce generații întregi înaintea lor vroiau să facă prin intermediul lor, iar cei care erau împotrivă nu puteau să îi controleze, din moment ce erau imuni la ser și toate drăcoveniile lor. Doamne, deja spun prea multe și nu mă pot abține și aaaah :))

Încerc să vă spun că seria e AWESOME și că nu e perfectă, la fel ca restul seriilor de pe pământ (nu știm nimic de cele de pe Marte, so... Hei, cum ar arăta un Four--marțian?), dar asta cu siguranță vă merită atenția și continuă în forță în Allegiant, pe care o citesc chiar acum și sunt multe chestii pe care vreau să le aflu pe parcursul volumul, dar înacelași timpp nu vreau pentru că asta înseamnă că seria se termină și vice versa.

PS: Mi-am pregătit șervețelele pentru Allegiant. Am auzit că o să am nevoie.

Recenzie: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi (Cronicile din Narnia, #3) de C. S. Lewis

Titlu: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #3
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Voyage of the Dawn Trader
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #3
Number of pages: 256
Publication year [En]: 1952 (by Harper Collins)

Micuța Lucy și fratele ei Edmund se află în vacanță la mătușa Alberta. Într-o după-amiază, împreună cu nesuferitul lor văr Eustace, privesc tabloul aflat pe perete în camera lui Lucy. Acesta înfățisează o corabie frumos ornamentată ce spintecă valurile mării.

În aceeași clipă, copiii simt adierea brizei, gustul sărat al mării și se pomenesc în valuri, înotând spre corabie, care nu-i alta decât Zori-de-Zi, corabia regelui Caspian al Narniei. Alături de acesta și de întreg echipajul, cei trei vor lua parte la multe și minunate aventuri, până departe spre Marea-de-Argint, dincolo de care se zărește Țara leului Aslan.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, doar că parcă a fost mai greoi. Am citit descrieri pe care nu le-am văzut în Leul, Vrăjitoarea și Dulapul și Prințul Caspian, dar eu vroiam acțiunea aceea adorabilă, iar în schimb am citit descrieri. Nu spun neaparat că faptul că structura a fost mai solidă a fost un lucru rău, dar totuși mă simt puținel dezamăgită.

Adică nu asta le făcea speciale? Sunt atât de simplu scrise, dar totuși atât de complexe. Atât de puțină descriere, dar totuși atât de clare.

Acțiunea a fost la fel de bună, cu toate că le-am simțit lipsa lui Susan și Edmund. Nu zic că ei făceau cine știe ce magie --fiindcă cea care e în centrul atenției defapt e Lucy--, dar nu mai era acea esență inițială, care ne-a introdus în lumea Narnia. Era de parcă i-ai scoate pe Fred și George Weasly din Harry Potter.

Și totuși, acolo undeva Clave Staples Lewis a rămas C. S. Lewis. L-am recunoscut și l-aș recunoaște, cu toate că s-a schimbat.

Recenzie: Prințul Caspian (Cronicile din Narnia, #2) de C. S. Lewis

Titlu: Prințul Caspian
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #2
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: Prince Caspian
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #2
Number of pages: 240
Publication year [En]: 1951 (by Harper Collins)

E toamnă. Pe peronul unei gări din Anglia, cei patru eroi, Peter, Susan, Edmund și micuța Lucy, așteaptă trenul care-i va duce la internat, pentru un nou an școlar. Un suflu magic, și gara dispare. Copii se pomenesc într-o pădure, unde vor da de ruinele unui castel ce se va dovedi a fi Cair Paravel, vechiul lor palat de pe vremea când erau regi și regine în Narnia... 

O nouă aventură în care prietenii noștri, cu sprijinul animalelor cuvântătoare, al piticilor și al Leului Aslan, dau o mână de ajutor prințului Caspian, aflat în primejdie de moarte din cauza hainului rege Miraz.

Continuăm încântătoarea poveste a celor patru frați și Aslan și ne dăm seama, pe măsură ce paginile se scurg atât de repede, că sunt unele povești care pur și simplu nu se termină. Cărțile au copertă la spate, și au și ”Final” scris la sfârșit, dar oameni din toată lumea au ținut în viață istoria locuitorilor din Narnia, chiar mai mult decât pe unele serii la care autorii încă scriu.

Uneori nu te simți mândru de cărțile pe care le citești. Nu pentru genialitatea ta care te-a făcut să alegi cartea respectivă, ci pentru că trăiești pe aceiași planetă cu cel care a fost în stare să scrie așa ceva. 

Cred că uneori iubim cărțile doar fiindcă ne dau ceva în care să credem, iar Aslan e cu siguranță elementul cheie. Sunt chestii pe care nu vrei să le uiți, e ca speranță transpusă în cuvinte. Simți imediat că treaba e cum trebuie, fiindcă Aslan e în sfârșit aici.

Recomand seria Cronicile din Narnia--pentru că sunt atât de captivante și unice, pentru simplul motiv că au fost creeate într-un mod atât de... infinit.

Recenzie: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul (Cronicile din Narnia, #1) de C. S. Lewis

Titlu: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #1
Număr de pagini: 192
Anul apariției [Ro]: 2011 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Lion, the Witch and the Wardrobe
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #1
Number of pages: 206
Publication year [En]: 1950 (by Harper Collins)

Deschizi o ușă... și un tărâm fantastic te așteaptă.

Narnia... un ținut în care domnește iarna... un regat ce așteaptă să fie eliberat. In inima tărâmului vrăjit al Narniei, copiii se pomenesc prinși într-o nouă aventură, în înfruntarea  cu Jadis, Vrăjitoarea Albă. Când și ultima speranță moare, întoarcerea leului Aslan s-ar putea să fie ultima șansă, semnul unei mari schimbări... și a unor cumplite sacrificii.

Așa cum am scris și pe GoodReads, sunt unele cărți care îți aduc aminte pur și simplu că trebuie doar să deschizi  scrisoarea potrivită sau să calci în dulapul care trebuie, ca să nimerești intrarea spre propria lume magică.

Autorul spune la început că e dedicată nepoatei lui, Lucy, și că atunci când o să fie publicată ea o să fie prea mare ca să o citească, așa că el o să aștepte până ce ea o să îmbătrânească și o să îi placă din nou cartea. Poate că mie mi-a plăcut fiindcă sunt atât de mică, dar știți: am simțit un fel de magie care te face să ignori vârsta la care o citești. Nu contează câți ani ai, ci pur și simplu să crezi destul în poveste.

Dar gata cu aberațiile mele: cartea a fost excepțională și s-a terminat înainte să pot clipi. Animalele vorbitoare au fost un element care m-a uimit, datorită loialității lor (cine a zis că numai câinii știu să latre la dușmani?). Și bineînțeles, a fost și Leul Aslan. Pentru un moment, am crezut că e Dumbledore în forma lui de animal, dar nu: fiecare e eroul propriei povești.

Recenzie: După Înmormântare (Hercule Poirot, #29) de Agatha Christie

Titlu: După Înmormântare
Autor: Agatha Christie
Seria: Hercule Poirot, #29
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2011 (de Grupul Editorial Rao)

Title: After the Funerals
Author: Agatha Christie
Series: Hercule Poirot, #29
Number of pages: 244
Publication year [En]: 1953 (by Collins Crime Club)

Când Cora este ucisă cu brutalitate, remarca extraordinară făcută de ea cu o zi înainte, la înmormântarea fratelui ei, capătă o semnificație înfiorătoare. La citirea testamentului lui Richard, Cora fusese auzită rostind răspicat:

„A fost mușamalizat destul de bine, nu-i așa? Dar a fost ucis, nu?”

În disperare de cauză, avocatul familiei apelează la Hercule Poirot ca să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat.

Încă o carte frumoasă și surprinzătoare a Agathei Christie, care ne epune într-un mod unic un mister tensionant. Abia așteptam să văd cine e criminalul și la momentul acela tot ce am putut gândi a fost ”HĂ?”.

M-a surprins să văd pe Wikipedia că în 1930, Agatha Christie îl considera pe Poirot insuportabil, iar în 1965 mai mult că nu îl ura. Nu zic că mă încred orbește în Wikipedia, fiindcă spunea și că George Enescu e personaj Academia Vampirilor și a ajutat-o pe Rose să lupte împotriva acneei, dar mă gândesc cum ar fi să simt așa pentru prorpiul meu personaj. Wikipedia zice că a continuat să scrie despre el numai fiindcă o vroia publicul, dar cred că dacă nu mi-ar fi plăcut, m-aș fi oprit și... gata. Publicul m-ar fi acceptat așa cum eram sau deloc.

Dar în ciuda... chestiei ăsteia, cartea a ieșit la fel de magnifică. Nu încetezi să îți pui întrebîri nici o secundă și suspansul nu te plictisește, astfel încât să nu mai reziști  și să dai direct la ultima pagină: nu, lucrurile stau diferit. Îți dorești să aflii cât mai multe indicii ca să potți să dezlegi tu însăți misterul.

După Înmormântare a fost, fără doar și poate, o lectură captivantă, antrenantă și încântătoare.

*Doamne, vă vine să credeți că sunt în urmă cu 18-19 recenzii? Nu? Asta e. Eu îmi aștept premiul pentru un așa record. Azi cred că am să scriu toată ziuă și sper să îmi ajungă timpul.

Recenzie: Tristeți de Sucub (Georgina Kincaid#1) de Richelle Mead

Titlu: Tristeți de Sucub
Autor: Richelle Mead
Seria: Georgina Kincaid, #1
Număr de pagini: 416
Anul apariției [Ro]: 2010 (de editura Leda)

Title: Succubus Blues
Author: Richelle Mead
Series: Georgina Kincaid, #1
Number of pages: 358
Publication year [En]: 2007 (by Kensington)

^^Team Seth forever^^

Georgina Kincaid este un sucub - adică un demon sexy și plin de glamour, care seduce muritorii și le absoarbe energia.

Deși aparent să fi sucub pare ceva spectaculos, Georgina nu poate avea o viață amoroasă normală, căci asta ar însemna să facă rău celor doi bieți muritori de care se simte atrasă, scriitorul Seth Mortensen și fermecătorul Roman.

Dragostea trece însă pe locul secund atunci când în lumea nemuritorilor din Seattle se ivește o amenințare: vampiri și drăcușori deopotrivă sunt atacați, iar Georgina, investigând de una singură, descoperă existența unor creaturi respinse atât de Rai, cât și de Iad, și care vor să se răzbune.

Tanana, Richelle Mead lovește din nou!

Se știe deja că punctele forte ale femeii ăsteia sunt intriga și amuzamentul, astfel încât reușește de fiecare dată să creeze un roman exploziv.

După cum am spus și mai sus, sunt team Seth. Fiindcă practic văd în el propria persoană, mai sigură pe scris decât pe vorbit, căreia i se încârligă limba în momentele importante cât trebuie să vorbească, timid și nesigur. Roman nu mi-a plăcut niciodată, prea ”tupeist” și insistent. Plus că mi se părea că n-ai putea să te bazezi pe el orice ai face. Pur și simplu n-am avut încredere în el și tipele team Roman pot să spună că sunt așa și pe dincolo, dar e prea... nesimțit.

Sfârșitul surpinzător și te lasă să speri la mai multe aventuri alături de Georgina Kincaid (și Seth, hehe) și sunt nerăbdătoare cum poate să continue, având în vedere că e cam... gata, știți? Adică totul (aproape) pare să se așeze la locul lui, gata să intre pe făgașul normal. Dar nu o subestimez pe Richelle Mead ^.^

Recenzie: Pisica printre Porumbei (Hercule Poirot, #32) de Agatha Christie

Titlu: Pisica printre Porumbei
Autor: Agatha Christie
Seria: Hercule Poirot, #32
Număr de pagini: 288
Anul apariției [Ro]: 2013 (de Editura Rao)

Title: Cat among the Pigeons
Author: Agatha Christie
Series: Hercule Poirot, #32
Number of pages: 352
Publication year [En]: 1959 (by Collins Crime Club)

Într-un palat din Ramat, un prinț îi încredințează pilotului său un pachet de bijuterii, în speranța că acesta le poate introduce fraudulos în Anglia. Dar înainte ca pachetul să ajungă la destinație, atât prințul, cât și pilotul, sunt morți. O fată înspăimântată îi expune lui Hercule Poirot unul dintre cele mai provocatoare cazuri din lunga lui carieră: un ucigaș terorizează o faimoasă școală de fete; o elevă nevinovată a devenit un adevărat magnet pentru rău și moarte.

Cumva, cele două cazuri au legătură și numai Poirot poate rezolva acest dublu mister.

Nu am fost niciodată interesată de revoluții și cred că asta m-a făcut să reacționez ușor negativ la carte. Totuși mi-a părut rău pentru Ali Yusuf, prințul din Ramat și Bob, pilotul lui. Chiar dacă am avut numai o pagină cu ei, asta nu înseamnă că nu am putut să văd clar că erau oameni... buni.

Bine, poate a scăzut din punctaj și faptul că mi s-a părut că evenimentele s-au cam lungit. Sau poate pur și simplu m-a enervat că Poirot n-a apărut mai devreme. Oricum ar fi, deznodământul final m-a uimit -nu că mă așteptam la altceva-, doar că deja devenisem ușor plictisită. Nu mai simțeam suspansul ăla sufocant care te obligă să dai pagină numai fiindcă ești aproape de dezvăluirea lui Poirot.

Sincer, cred că pentru prima oară după mult timp am rămas cam fără cuvinte de scos din joben. Pur și simplu mă simt distantă de Pisica printre Porumbei, cu toate că mi-a plăcut, la fel cum sunt sigură că se va întâmpla cu fiecare operă a Agathei Christie. Dar n-a avut acea... acea cireașă de pe tort pe care am sesizat-o la Ceasurile.

Recenzie: Sub Aceeași Stea de John Green

În ciuda faptului că am un scris groaznic, am vrut ca această recenzie să fie scrisă de mână. Poate că așa am să mă simt mai aproape de ceea ce am scris, ori pur și simplu vreau să vă orbesc cu ghiveciul de stil de scris pe care îl am. Promit să o transcriu, dar... vă vine să credeți în vacanță am mai puțin timp liber decât în timpul școlii? -.-

Nu s-a mai scanat ultimul rând. Damn. Oricum, era scris numai ”... Stea”.

Recenzie: Ceasurile (Hercule Poirot, #34) de Agatha Christie

Titlu: Ceasurile
Autor: Agatha Christie
Seria: Hercule Poirot, #34
Număr de pagini: 250
Anul apariției [Ro]: 2011 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Clocks
Author: Agatha Christie
Series: Hercule Poirot, #34
Number of pages: 256
Publication year [En]: 1963 (by Collins Crime Club)

Sheila Webb, o dactilografă liber profesionistă, sosește la Wilbraham Crescent pentru o slujbă pentru care a fost angajată. Ceea ce găsește însă este un cadavru bine îmbrăcat, înconjurat de cinci ceasuri, fiecare indicând o altă oră. Dar până la sosirea polițiștilor, patru dintre ceasuri au dispărut - și, din nefericire, stăpâna casei, care este oarbă, nu a văzut nimic. Hercule Poirot, pensionar acum, are din fericire suficient timp să pună cap la cap indiciile din cel mai ciudat caz al carierei sale.

În sfârșit o carte care să mă facă să gândesc, să îmi pun întrebări, să suspectez pe toată lumea - și pot să spun că mi-am pus întrebări despre fiecare, înafară de adevărații vinovați. Mi-a dovedit că niciodată nu am privit lucrurile în direcția în care trebuie și că uneori, e bine să separi doua cazuri și să privești la rece pe rând, nu să încerci să faci legătura între ele.

Ieri a fost pe Diva episodul The Clocks (este un serial și se face câte un episod după fiecare carte) și atunci mi-am dat seama cât de idioată am fost când m-am gândit în felul în care am făcut-o. Presimt că am să îmi spun așa după fiecare carte a Agathei Christie. Și mesajul ăla - m-am complicat de m-am scărpinat cu mâna stângă la urechea dreaptă.

Am iubit cartea asta și am înțeles că e clasică - și nu regret deloc, eu, cea care era dușmancă declarată a clasicelor. Cred că mă lăsasem prea mult influențată de fratele meu asupra clasicilor și a cărților în general (dacă e o persoană pe Terra care urăște mai mult cititul, atunci ăla e frati-miu). Nu am putut rezista și m-am apucat de Pisica printre Porumbei aseară, fiindcă vroiam mai mult din misterul ăla care să îmi pună mintea la contribuție într-un stil așa de spectaculos ca al Agathei Christie! Mă uit chiar acum la ea pe raft și mă gândesc la cât de ezitantă eram când am luat ziarul cu cartea, că n-o să-mi placă și că o să regret și defapt mi-a plăcut atât de mult.

Recenzie: Supranatural ~ Paranormal#2 de Kiersten White

Check here.

Titlu: Supranatural
Autor: Kiersten White
Seria: Paranormal, #2
Număr de pagini: 352
Anul apariției [Ro]: 2012 (de Grupul Editorial Corint)

Title: Supernatually
Author: Kiersten White
Series: Paranormalcy, #2
Number of pages: 336
Publication year [En]: 2011 (by HarperTeen)

VAMPIRI
Am crezut că știu cum să te protejez.

VÂRCOLACI
Am crezut că știu cărui loc aparțin.

SILFI
Dar lumea se transformă, iar lucrurile se schimbă.

METAMORFI
Iar adevărul este că, de fapt, n-am știut nimic.

O LUME DE PARANORMALI

Evie ajunge să trăiască viața normală pe care și-a dorit-o, dar descoperă uluită că este oarecum... plictisitoare. Tocmai când începe să ducă dorul zilelor petrecute la Agenția Internațională de Securitate pentru Paranormali, i se oferă șansa să lucreze din nou pentru aceasta. Însă misiunile dezastroase la care participă se țin lanț, așa că Evie se întreabă dacă a făcut o alegere bună. Când fostul ei iubit silf, Reth, îi face dezvăluiri devastatoare privind trecutul ei, ea își dă seama că cele două Curți ale silfilor pregătesc o luptă care ar provoca haos în lumea paranormală. Miza? Însăși Evie!
S-a zis cu normalitatea...

Când am terminat prima carte, nu mă așteptam să mă apuc de a doua înainte de hmmm... 2015? Nu e că nu mi-a plăcut, fiindcă ei, mi-a plăcut: are drăgălășenia aia unică, și te cam arde curiozitatea cum o să se așeze lucrurile până la urmă. Dar știți, te naști cu o listă ”to-read” prea lungă ca să fie umană, pe care n-ai s-o termini niciodată (rău e când începi să citești și cărți pe care nu le-ai marcat ”to-read” -cam cum am început să fac eu-, că atunci chiar n-o s-o mai termini nici când o să începi să joci Monopoly cu gândacii într-un... ăăă, spațiu de marmură de sub pământ). Deci cred că v-ați prins cu toată vorbăraia mea de moară stricată: nu credeam că am timp în viața asta (și nici în vreuna viitoare) să citesc Supranatural. Și iată-ne în fața primei cărți Random Reads. Nenea/ Tanti aia care a inventat ”Random Reads” a zis bine că e în onoare cărților care sunt întotdeauna lăsate ultimele.

Păi le-ar trebuii un premiu celor care au avut răbdare să citească până aici (probabil un Monopoly, să-l folosiți la ce am aminitit mai sus), dar acum luăm cartea în serios. Jack e un nou angajat AISP care -să moară Ed Sheeran (Doooooamne Ferește) dacă mint- mi-a plăăăăăcut, asta până într-un anumit punct punct când... vedeți voi. A presărat cartea cu amuzament și a pus naibii acțiune în ea. Vreau să zic că nu exista pagină în care Jack să nu ne distreze cu ceva, lucru pe care îl apreciez o grămadă - ioi Doamne, ce-am dat-o-n științifice.

Evie m-a enervat un pic, fiindcă ținea prea multe secrete și mințea chiar și când promitea că o să fie sinceră. Indiferent de câtă presiune s-a pus pe ea cu noua descoperire privitoare la ce paranormalime e ea, cred că trebuia să se poarte diferit. Adică, Christophor Columb nu s-a aruncat de pe corabie fiindcă a descoperit că el defapt nu găsise India, ci America?!

A fost drăgălașă, a avut acțiune - a fost o carte bună. Oricând te poți relaxa cu ea când nu joci Monopoly cu... ăăă, cred că ați prins voi ideea.

Recenzie: Sange Albastru ~ Sange Albastru#1 de Melissa de la Cruz

Titlu: Sânge Albastru
Autor: Melissa de la Cruz
Seria: Sânge Albastru
Număr de pagini: 320
Anul apariției [Ro]: 2010 (de editura Leda)

Title: Blue Bloods
Author: Melissa de la Cruz
Series: Blue Bloods
Number of pages: 302
Publication year [En]: 2007 (by Hyperion)

TEAM
       JACK

Schuyler vrea să afle ce secrete ascund cei cu Sânge Albastru. Dar nu cumva pericolul o pândeşte şi pe ea?

În mijlocul familiilor din elita newyorkeză se ascunde o societate secretă de americani celebri ai căror strămoşi au ajuns în Lumea Nouă, călătorind pe corabia Mayflower. Membrii acesteia sunt puternici şi bogaţi — şi, în realitate, nu sunt fiinţe umane. Sunt cei cu Sânge Albastru, un străvechi grup de vampiri.

Schuyler Van Alen nu s-a integrat niciodată la Duchesne, o şcoală particulară de prestigiu din New York. Preferă să poarte haine lălâi şi vintage în locul toaletelor de la Prada şi perlelor afişate de colegele ei; în plus, locuieşte împreună cu bunica sa, o persoană retrasă, într-o vilă în care mai răzbate încă fastul vremurilor de odinioară. Schuyler este o singuratică... şi este fericită aşa.

Dar când împlineşte cincisprezece ani, viaţa i se schimbă dramatic. Îşi descoperă un întreg mozaic de vene albastre pe braţe şi începe să aibă pofte nebănuite… de a devora carne crudă. Pe de altă parte, moartea misterioasă a unei colege de la Duchesne îi bântuie gândurile. Şi ce este şi mai ciudat, Jack Force, cel mai popular băiat din şcoală, dintr-odată pare a fi interesat de ea.

   A avut acțiune bună, personaje captivante și wtf, ce Mama Omida erau chestiile alea complicate?! Am rămas cu unele întrebări încă, legate de genul ăsta de vampiri; simt că n-am înțeles pe-ndelete tot ce omizica ei de treabă tot spunea Melissa de la Cruz acolo.

   Ce m-a făcut totuși să-i dau 4 stele? Mi s-a părut că Sânge Albastru țineau prea mult la tradițiile lor, la ceea ce fusese înainte, încercând să facă și prezentul un fel de trecut mai modern. Bine, și asta a dus la faptul că Jack a trebuit să se îndepărteze de Schuyler - poate nu vă dați seama acum de ce zic, dar ce am înțeles eu că se întâmplă cu vampirașii ăștia e că trăiesc de mai multe ori o viață (ca o reîncarnare, numai că schimbă peisajul) și sunt obligați să facă ce fac de la începutul lumii. Dar Jack este potrivit altei persoane de la începutul lumii. Și în viața asta sorții i s-a pus pata pe Schuyler și Jack, să schimbe ea tradiția. Nu pot să spun că-mi pare rău, totuși.

   Unul din personajele care mi-au plăcut a fost Bliss. Texana a fost puternică și nu îi era frică de Mimi (decât într-o miiiică măsură), și s-a dovedit că ea nu era genul de scorpie dintre acolitele lui Mimi. Transformarea asta a făcut-o să crească considerabil în ochii mei.

   Totul începe de la un trup mort. Dar se poate sfârșii cu și mai multe trupuri moarte. Citiți Sânge Albastru ca să descoperiți secretele celor cu Sânge Albastru, Roșu și Argintiu (ce maaaaai curcubeeeu).

Recenzie: Tăcere ~ Hush, Hush#3 de Becca Fitzpatrick

   Știți cățile aleaaa, pe care după ce le termini și știi că mai ai un singur volum din toată seria, simți că mori înceeeet, ars de viu? Se aplică.

   Adică, mă gândesc că după tot prin ce au trecut Patch și Nora, volumul următor se va termina. Și te oftici când vezi că o serie ca Micuțele Mincinoase are 14 volume și autoarea poate să mai prelungească și după ce am auzit de la alții nu-i așa bună, iar seria asta superbă se termină dup 4 volume. De ceeeee, Becca, de ceeeee?!

   Așa, Nora Grey se trezește în mijlocul cimitirului din Maine, și apoi află că nu-i primăvară, ci toamna, și că e dată dispărută de 3 luni, dar nu-și mai aduce aminte nimic de acum 5 luni, de când l-a cunoscut pe îngerul căzut Patch :o3

   Te ofuscă un pic că toate descoperirile pe care Nora le face în Crescendo nu le mai știe și în Tăcere, și trebuie să ia totul de la capăt. Dar, surprinzător, nu m-a deranjat așa tare. Știți, era de parcă au fost scrise special ca să le putem analiza mai bine, fără șocul de a le afla pentru prima dată.

„Te-am iubit inca de dinainte sa te indragostesti tu de mine.”

   Patch arată cu adevărat ce simte pentru pentru Nora - adică, știți și voi, contrastul dintre comporamentul lui în a doua parte a volumul ăsta și comportamentul lui din volumul 2 e chiar incredibil. Mi-a plăcut că chiar dacă a fost mai deschis, totuși încă a fost Patch din toate punctele la vedere. Asta a fost ca un fel de completare pe care o așteptăm de 2 volume încoace, și nu a fost în exces - cred că a asta a făcut completarea să aiba un farmec deosebit. A fost chiar destul de minimalistă, dar asta m-a încântat într-un mod ciudat:))

   Acțiunea e din plin, și ce amestecătură mai poate avea Scott Parnell și în volumul ăsta? Becca ni-l aduce mai apoape și pe Hank Millar și fiica sa, Marcie, iar arhanghelii vor intervenii și ei în tot acest vârtej.