„Picaturile de ploaie sunt singurele care imi amintesc ca norii au batai de inima. Și că și eu am.”
Plină de sentimente, asta e tot ce pot spune.
Chiar dacă am terminat-o acum ceva timp (aproape două săptămâni, cred) simt chestiuța asta ciudată... știți voi, partea profundă a cărți mi-a rămas în inimioară :o3
Kenji e fără doar și poate personajul meu favorit. Atât de funny, senin, indiferent de situație; o prietenă s-a trezit vorbind și mi-a spus că aduce puțin cu mine. Dar, nu are dreptate fiindcă Kenji nu e nebun (probabil) :))
Și James a fost dulce de tot, dar mai multe nu spun :))
Tahereh ne face cunoștiință cu Juliette, o fată ferită de orice posibilitate de a fi normală. Adam, singura ființă căreia nu i-a fost niciodată frică de micuța și inocenta
„Am incercat din rasputeri sa nu ma mai gandesc la el.
Am incercat din rasputeri sa-i uit chipul.
Am incercat din rasputeri sa-mi scot din minte acei ochi albastri dar il cunosc il cunosc il cunosc au trecut 3 ani de cand l-am vazut ultima oara.
Nu l-as putea uita niciodata pe Adam.”
Întâlnindu-se după ani buni, când codițele împletite și ghiozdănelele erau deja trecut, Juliette și Adam au de a face cu Warner, șeful hain al sectorului în care au aterizat ei, din păcate. Prezentând un interes deosebit pentru Juliette, Warner totuși continuă să fie aceeași persoană fără inimă însetată de putere, ucigând oameni de parcă ar fi mers la magazin să cumpere detergent -.-
Unii oameni nu se schimbă niciodată.
Vi-o recomand, mai ales pentru legumă-mood-ul pe care îl am eu acum, când sentimentalismele merg ca unse, sunt partenerele mele de plictiseală -.- Au fost unele fraze profunde... toate laudele pentru Tahereh Mafi.
