Recenzie: Mândrie și Prejudecată, de Jane Austen

Titlu: Mândrie și Prejudecată

Autor: Jane Austen

Seria: -(standalone)-

Număr de pagini: 368

Anul apariției [Ro]: 2013 (de Corint--cea mai recentă versiune)

Title: Pride and Prejudice

Author: Jane Austen

Series: -(standalone)-

Number of pages: 

Publication year [En]: 1813 (By Modern Library)

”It is a truth universally acknowledged, that a man in possession of a good fortune must be in want of a wife.”

Așa începe Mândrie și Prejudecată, romanul  cu spirit de comedie --unul dintre cele mai populare vreodată--, care îi urmărește pe foarte manieratul Mr. Darcy  și prejudecătoarea Elizabeth Bennet, cum se atrag unul pe altul într-o serie de intrigi specifice secolului optsprezece și saloanelor din vremea aceea.

Oh, Doamne, cartea asta.

CARTEA ASTA.

Nici dacă îmi arătați poze din viitor cu mine îmbrățișând cartea asta nu v-aș fi crezut că am să ajung să o iubesc. Așa mi sa întâmplat și cu AV, Vampirii din Morganville, filmul Becoming Jane, Culorile Dragostei, etc. etc. Am avut o carieră destul de bună și de durată la acest capitol, dacă e să mă întrebați pe mine:))

Și de asemenea îmi vin în minte momentele în care vedeam pe GoodReads răspunsuri la întrebarea ”Cel mai atractiv personaj masculin fictiv”, și unele fete spuneau Mr. Darcy. Mă puteam gândii numai că trebuie să fii deplasat rău de tot ca să îți placă atât de tare o carte clasică, dar mi-a frânt inima când i-a spus lui Elizabeth cât o iubește. Sunt oficial moartă după Mr. Darcy, acum. Fetelor, vă înțeleg:))

Nu sunt deloc o fană a cărților/ filmelor/ce mai vreți voi romantice. Dar am văzut acum puțin timp filmul Becoming Jane, care ne spune povestea tinerei Jane Austen ce a avut propriul Mr. Darcy. Nu știu dacă e adevărată sau nu povestea, dar dacă asta e ceea ce a făcut-o pe Jane Austen autoare și cum a respectat iubirea sa pentru Tom îndeajuns încât să o facă modelul ideal pentru personajele sale, atunci nu îmi pot descri admirația pentru ea. A dezvoltat povestea, exact așa cum era, pentru că nu găsea nimic mai frumos, iar la sfârșit le-a dat personajelor sale ceea ce meritau. Am fost într-o perioadă incredibil de tristă pentru două săptămâni.

Să vedeți filmul, fiindcă vă va uimi într-un mod în care nimic n-a mai făcut-o până acum și va da o notă mai profundă a ceea ce citiți de Jane Austen.

Scrisul ei a fost deosebit, și nu-mi vine să cred cât l-am adorat pe Mr. Darcy. Am descoperit că o simplă frază poate distruge sau perfecționa o carte. În cazul Sub Aceeași Stea, o frază a distrus totul (mda, am cam urât-o pe Hazel din punctul ăla). În cazul Mândrie și Prejudecată, niște cuvinte spuse de Mr. Darcy mi-au topit inima de tot. O să vă surprindă cât de asemănătoare sunt cărțile clasice față de cele actuale. Oamenii erau oameni și acum 200 de ani!

Elizabeth a fost extraordinară - iubea cărțile, era enrgică și era o femeie puternică, ce se opunea tuturor prejudiciilor vremii. Este, sincer, modelul perfect de personaj principal, dar asta poate avea de a face cu caracterul meu. Știu doar că o iubesc pe tipa asta și Georgianna! Ah, sora lui Darcy, cât de adorabilă a fost! Nu avem parte de ea aproape deloc, dar chiar și cu partea aceea micuță știu că Georgianna era deosebită.

Ce pot să vă mai spun ca să vă conving? Dacă vă plac cărțile historical romance atunci nu puteți rata asta. Fiind eu însămi o pasionată de istorie, vă închipuiți. Adică nu ne spune despre războaie sau alte chestii - nu știu dacă mi-ar plăcea o carte în genul ăla -, dar admir manierele din vremea aceea și cum lumea gândea - e atât de fascinant. Și ecranizările! 6 ore de Darcy și Elizabeth + 2 ore de la adaptarea din 2005 sigur o să te facă să înțelegi mai bine carte și să o iubești enorm. Te simți foarte aproape de personaje după 8 ore de film, ok? Încercați întâi mini-serialul din 1996, care surprinde esența cărții infinit mai bine decât cea din 2005. În două ore de film nu apuci să vezi nimic, astfel totul e pus mai bine în 6 ore.

Cartea a fost excepțională. Nu datorită filmului Becoming Jane sau a adaptărilor, ci pur și simplu datorită lui Jane Austen. The woman rocks!

Recenzie: Allegiant (Divergent, #3) de Veronica Roth

Titlu: -

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Allegiant

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #3

Number of pages: 526
Publication year [En]: 2013 (By Katherine Tegen Books)

(Traducere roxtao.com; Mersi!)

O singura alegere te va defini.

Daca intreaga ta lume a fost o minciuna?

Daca o singura revelatie – o singura alegere – a schimbat totul?

Daca iubirea si loialitatea te-au determinat sa faci lucruri la care nu te-ai fi asteptat niciodata?

Societatea bazata pe factiuni in care a trait Tris Prior este spulberata – distrusa de violenta si de luptele pentru putere, cu cicatrici lasate de pierdere si tradare. Asa ca atunci cand i se ofera o sansa sa exploreze lumea de dincolo de granitele pe care le cunoaste, Tris este pregatita. Poate ca dincolo de bariere, ea si Tobias vor gasi o viata simpla pe care sa o traiasca impreuna, eliberati de minciunile complicate, loialitatile incalcite si amintirile dureroase.

Insa noua realitate a lui Tris este chiar mai alarmanta decat cea pe care a lasat-o in urma. Vechile descoperiri se dovedesc rapid a fi inutile. Noi adevaruri explozive schimba inimile celor pe care ii iubeste. Si inca o data, Tris trebuie sa se lupte sa inteleaga complexitatea naturii umane – si pe a ei insesi – in timp ce infrunta alegeri imposibile despre curaj, loialitate, sacrificiu si iubire.

Narata dintr-o fascinanta perspectiva dubla, Allegiant aduce seria Divergent la o concluzie remarcabila, dezvaluind secretele lumii distopice care a captivat milioane de cititori in Divergent si Insurgent.

Am să trec în revistă întâi părerea mea generală, ca apoi să pot trece la epicul final despre care am scris deja pe GoodReads într-o explozie de sentimente după ce am terminat cartea, aseară la unsprezece și jumătate:))

Sincer, când mă gândesc la Allegiant tot ce îmi vine în minte este sfârșitul, și asta îmi ocupă toată mintea, deci nu mă pot concentra pe restul cărții. Dar acest volum a fost plin de informații despre lumea clădită în Divergent, prima carte a seriei, și sincer, nu mi-a venit să cred. Adică eu îmi imaginam că e o distopie ordinară, cu apariția unui nou sistem printr-un sistem inexplicabil, creat de cine știe ce geniu și toate învățăturile lui s-au transferat mai departe.

Ha-ha.

Nu.

Pun pariu că nu vă așteptați la ceea ce Veronica Roth a creeat. Universul său unic se extinde, îmbrățișând personaje noi și întâmplări noi, și în același timp descoperim lucruri noi și despre lumea cea veche, cu facțiuni și lideri, etc. Așa că după ce am trecut de jumătate, mă simțeam ca în Divergent, când îmi ridicam ochii din carte și mă holbam la pereți și mă întrebam ”Ce-aș alege?”, doar că de data asta miza era mult mai mare și întrebarea nu mai era așa de inocentă.

Și acum, finalul ăla care a distrus inimile bloggărilor, vloggărilor și a planetei în general. Fraților, to ce spun e ”Jos Pălăria”.

(Dacă nu ai citit Allegiant, ar trebuii să te oprești aici. Nu dau spoilere, dar sunt șanse uriașe să îți dai seama despre ce vorbesc și m-aș simți toată viața vinovată, și nimeni nu vrea asta -.- Și crede-mă, NU vrei să știi ce se întâmplă înainte să citești cartea. Eu am citit accidental ce se întâmplă și am regretat-o.)

A fost o decizie curajoasă, ok? Îmi amintesc când deschideam pentru prima oar Divergent și prin minte mi se plimbau secvențe din recenziile bloggărilor mei favoriți, despre cum asta e o carte despre decizii, sacrificii și curajul de le face pe amândouă.

Ceea ce a făcut Tris a fost o decizie --un sacrificiu-- curajoasă/ -jos. Toți o lăudați pe Tris că ar fi în stare să facă atât de multe lucruri, până și să își dea viața pentru lucrurile pe care și le dorește. Și acum că a făcut-o, v-ați răzvrătiți împotriva planetei. Trebuia să știți că nici un impediment din lume nu ar împiedica-o.

Pentru asta, eu o admir pe Tris. Dacă ar fi dat înapoi, aș fi fost dezamăgită. Noi ne formasem o părere, și anume că ea poate face orice pentru a-i salva pe ceilalți. Și acum, când am putea vedea cât de adăvarat a fost asta, ea să pășit înapoi? Aș fi urât-o dacă ne-ar fi mințit așa, dacă ne-ar fi lăsat să credem că ea e ceva ce nu e defapt. Încerc să vă spun că îi respect decizia și chiar dacă nu mai poate face nici un gest neînfricat de acum înainte, ea va fii întotdeauna cu noi.

Doamne, oameni buni, dacă s-ar fi terminat bine, aș fi trecut-o pe lista de cărți cu sfârșituri tipice pe care probabil am să le uit oricum în cateva zile. Dar o serie epică cere un sfârșit epic.Atunci când vă plângeți de ceva, încercați să vă imaginați înainte cum ar fi dacă nu s-ar fi întâmplat în felul ăsta.

Și de asemena o admir și pe autoare, Veronica Roth, pentru că eu n-aș fi avut curajul să fac ceea ce a făcut ea. Nu a necesitat numai curajul lui Tris, ci și a creatoarei sale. Și cred că decizia îi caracterizează complet personajul, și mă bucur că această serie va fi întotdeauna cu mine. Am să mă gândesc la alegerea lui Tris, la dedicația și loialitatea sa.

 E un model după care să trăiești... și după care să mori. Încă o dată, Jos Pălăria, Veronica Roth, nu numai pentru Allegiant, dar pentru seria mirifică pe care ai creeat-o, pentru că ne-ai făcut viețile mai bune cu aceste cărți. Niciodată nu îți dai seama cum te schimbă o carte până nu o termini.

Recenzie: The Darkest Minds (The Darkest Minds, #1) de Alexandra Bracken

Titlu: -

Autor: Alexandra Bracken

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: The Darkest Minds

Author: Alexandra Bracken

Series: The Darkest Minds, #1

Number of pages: 488

Publication year [En]: 2012 (by Disney Hyperion)

Când Ruby s-a trezit în dimineața celei dea zecea aniversări, ceva s-a schimbat. Ceva îndeajuns de alarmant încât să-i facă pe părinții ei să o închidă în garaj și să sune poliția. Ceva ce o trimite la Thurmond, brutala tabără de reabilitare guvernamentală. Chiar dacă au supraviețuit misterioasei boli ce a răpus majoritatea copiilor din America, ea și ceilalți care sunt încă în viață au ceva și mai înfricoșător: abilități pe care nu le pot controla.Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Acum, la șaiprezece ani, Ruby e una dintre cei periculoși.

Când adevărul iese la iveală, Ruby abia scapă cu viață din Thurmond. Acum e pe fugă, disperată să găsească un refugiu sigur pentru copii ca ea--East River. Ea se alăturră unui grup de copii care au evadat din propria lor tabără. Liam, conducătorul lor curajos, se îndrăgostește rău de Ruby. Dar oricât de mult l-ar vrea Ruby, nu poate risca să se apropie. Nu după ce s-a întâmplat cu părinții ei.

Când ajung în East River, nimic nu e așa cum pare, nici măcar misteriosul lor lider. Dar sunt oameni care lucrează, oameni care nu vor lăsa nimic să le stea în cale ca să o folosească pe Ruby în luptă lor împotriva guvernului. Ruby va confrunta o decizie teribilă, una care ar însemna să renunțe și la ultima șansă la o viață care merită trăită.

Mhh. Sincer, chiar nu știu ce să spun.

Dar începem cu începutul. La început, Ruby mi s-a părut prea... moale. Pe unele fete, statul într-o închisoare uriașă până la șaispreze ani le întărește. Ruby, datorită puterii ei, e terifiată de lume. Și poate nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă nu cumva la început era și Sam, prietena ei, care creea un contrast izbitor. Sam era tipa pe care chiar aș fi adorat-o ca protagonistă. Pentru că știți, personajul care face acțiunile le mulează după personalitatea lui, ceea ce ne face să ne alegem protagoniștii cu mai multă atenție atunci când scriem o carte.

Și legat de acțiune--ne puteam lipsi de unele părți. Au trebuit să mearga în nu știu ce colț al lumii, apoi să vină înapoi și defapt să se întoarcă, ca pe drum să se întâlnească cu cineva care să îi ia spre adevărata destinație. Dacă astea au vrut să fie răsturnări de situație... Ms. Bracken, asta nu a ieșit cum vroiai, probabil. Și perspectiva unui triunghi amoros m-a derutat și chiar nu mi-a plăcut, pentru că urăsc triunghiurile amoroase. Urăsc triunghiurile în general, defapt:))

Mi-a luat nouă zile să citesc asta, am terminat-o ieri dimineață, și mă gândeam că nu e nici o șansă să mai citesc și Never Fade, volumul doi, dar atunci am citit sfârșitul și practic țipam la programul meu de citit de pe tabletă ”DE CE FACI ASTA?”. De parcă era vina mașinăriei.

Atunci am început să cred că e posibil să continui, dar nu acum. Acum am alte cărți de citit. Dar nu vreau să vă fac să credeți că e o carte proastă, ba chiar e o idee originală, dar partea cea mai proastă e că au fost atâtea personaje rele:( Ați văzut că de obicei în cărți numărul de protagoniști și antagoniști e echilibrat. În The Darkest Minds, am avut patru protagoniști și vreo  zece antagoniști. Mă simțeam la un moment dat de parcă ei nu erau răi, ci Ruby îi făcea să pară așa. mă rog, erau răi de fapt, dar unde e viziunea pozitivă asupra vietii, Ms. Bracken? Nu mai e nimeni bun, nici măcar după ce te ajută să evadezi? Fiind o persoană foarte veselă, chestia asta m-a deranjat.

Și înțeleg conceptul de ”Omoarăți păersonajele fără milă”, dar aici vorbim de cruzime. Trei/Patru sunt aproape duși *hapar n-am ce s-a întâmplat cu ei, sincer:))*.

A fost o idee bună, dar cred că scrisă pe o tastatură nepotrivită. Și au fost aceste mici *relativ mici* amănunte care au distrus zidul fortăreței--dacă Sam era protagonista, și nu Ruby, de exemplu, ar fi ieșit o explozie. Povestea prin ochii altcuiva ar fi sot extraordinară. Ruby făcea orice lucru să pară dracu'-n persoană *scuzați expresia*. Se simțea atât de respinsă, pentru că se respingea singură când lumea încerca să o ajute. 

Nu a fost o carte rea, vă recomand să o încercați, și dacă ați făcut-o, sunt curioasă ce părere aveți :)

90% din lumea care a citit The Darkest Minds crede că e cea mai tare carte ever, dar ca de obicei...

... eu nu sunt cu mulțimea -.-

*n-am mai scris de mult o recenzie așa de lungă; dar abia ce am terminat carte--pe calelelate le terminasem vara trecută:)) și uitasem ce părere am*

Recenzie: Obsidian (Lux, #1) de Jennifer L. Armentrout

Titlu: -

Autor: Jennifer L. Armentrout

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Obsidian

Author: Jennifer L. Armentrout

Series: Lux, #1

Number of pages: 335

Publication year [En]: 2011 (by Entangled Teen)

Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Și atunci și-a deschis gura.

Daemon e enervant. Arogant. Vrednic de lovituri. Nu ne înțelegem. Deloc. Dar când un străin mă atacă și Daemon literar îngheață timpul cu o mișcare a mâinii, păi, ceva... neașteptat se întâmplă.

Extraterestrul atractiv care trăiește alături mă înseamnă.

M-ați auzit. Extraterestru. Se dovedește că Daemon și sora lui au o galaxie de inamici care vor să le fure puterile, iar atingerea lui Daemon m-a luminat ca pe Vegas Strip. Singura cale de a ieși în viață din asta este de a sta lângă Daemon până când trucul lui extraterestru dispare.

Adică--dacă nu îl omor înainte.

Jennifer L. Armentrout, EȘTI GENIALĂ. Mă simt bine știind că împart planeta cu un creier atât de strălucit.

Nu știți cât de obsedată am fost vara trecută, după ce am citit-o. Mă uitam în oglindă și repetam replicile geniale ale lui Katy și Daemon și pur și simplu mă pufnea râsul până să le duc la capăt. M-am atașat atât de tare de seria asta. Și sunt atâtea glume ”de interior”, pe care autoarea le crează între personaje, care odată ce sunt menționate în volumele următoare pur și simplu te fac că zâmbești și să începi din nou să îți amintești replicile din volumul anterior.

Cât despre sora lui Daemon, Dee, ea a fost o dulceață. Cum se lupta în fiecare zi cu Daemon ca să o vadă pe Katy și cel mai remarcabil la ea cred că a fost loialitatea. Adică, serios. Tipa i-a luat cheile lui Daemon ca să-l facă să petreacă timp cu Katy, numai ca să îl facă să vadă ce persoană bună e.

Și Katy e o bloggăriță! Știu că ați mai auzit asta, dar e extraordinar. Și mă simt atât de bine văzând că ea ține atât de mult la blogul ei și o omoară să știe că nu a postat o săptămână *guilty face--eu n-am postat 3 luni:))*. Personajele au avut caractere puternice și au fost atât de naturale, i-am simțit pe toți foarte aproape. Și ”familia” din care fac parte Daemon și Dee e atât de protectivă. Adică--dacă asta s-ar fi întâmplat în realitate, cred și eu că Ash, Adam, Andrew și Matthew ar fi protectivi. Nu zic că mi-a plăcut extrem reticența lor, ci doar că a fost normală. Și dulce, într-un fel. Ok, cu totul înțepătoare, dar naturală.

Autoare fantastică. Carte fantastică.

Recenzie: Charmfall (Elita Intunecata, #3) de Chloe Neill

Titlu: -

Autor: Chloe Neill

Seria: Elita Întunecată, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Charmfall

Author: Chloe Neill

Series: Dark Elite, #3

Number of pages: 242

Publication year [En]: 2012 (by NAL Trade)

Liceul poate fi un câmp de luptă, dar pentru Lily Parker, supraviețuirea la Școala pentru Fete Sf. Sofia e o problemă de viață și moarte.

Să protejezi Chicago de partea întunecată poate să fie o treabă obositoare, mail ales când ești un junior. Deci când fetele de Sf. Sofia încep să se pregătească pentru Sneaker, petrecerea lor de toamnă, Lily decide să se alăture organizării de modă veche--chiar dacă înseamnă să nu le dea demonilor, vampirilor și utilizatorilor diferiți de magie numiți Reaperi atenția sa nedivizată.

Dar când un Reaper intră în școală, Lily nu uită ce a jurat să protejeze. Caută în adâncul său magia--și decperă că a dispărut. Și se pare că nu e singură. O întrerupere a magiei a căzut peste paranormalii din Chicago, ți nimeni nu șie ce --sau cine-- a cauzat-o. Dar Lily știe că să-și ia magia înapoi merită riscul de depășii limitele inamice...

Am citit Charmfall pentru că am citit toate cele nouă volume apărute din Chicagoland Vampires de Chloe Neill și aveam nevoie de încă ceva scris de ea (Doamne, am de scris nouă recenzii numai pentru asta).

Ca și volumele anterioare, nu a fost un mister foarte tensionant, ceea ce mi-a permis să mă și relaxez în același timp. Dar mi-a dat și ceva bătăi de cap, pentru că eram hiper-conștientă de cât de mult le lipsea magia. Tuturor.

Și hei, facem pași spre Sebastian sau mi se pare mie? Sincer, Sebastian îmi place mai mult decât Jason. Și seria nu are cum să se termine aici, pentru că sunt încă mistere nerezolvate: ce fac părinții lui Lily în Germania (sunt în Germania, defapt?), dacă Jason o să (spoiler!-selectați pentru a vedea) se ducă cu o mireasă aleasă de părinții lui, ceea ce ar fi minunat, pentru că astfel Lily ar putea să fie cu Sebastian, și în general, seria nu e gata de un sfârșit, ok? OK?

Un lucru pe care l-am observat a fost că Lily nu vroia să recunoască că îi lipsea magia. Spunea că numai după câteva luni cu ea, părea mai normal fără ea, dar serios--cine mai aprinde becurile cu mintea? :)) Și în sfârlșit văd toți cum ar fi atunci când ar avea douăzeci și cinci de ani și ar trebuii să renunțe la magie. Părea atât de ușor? Ha-ha.

Recenzie: The Indigo Spell (Bloodlines, #3) de Richelle Mead

Titlu: -
Autor: Richelle Mead
Seria: -
Număr de pagini: -
Anul apariției [Ro]: -

Title: The Indigo Spell
Author: Richelle Mead
Series: Bloodlines, #3
Number of pages: 401
Publication year [En]: 2013 (by Razorbill)

*Traducere de RoxTao.

Ca urmare a unui moment interzis care a zdruncinat-o pe Sydney, ea se zbate acum să tragă o linie între învățăturile Alchimiștilor și ceea o îndeamnă inima ei să facă. Apoi îl întâlnește pe rebelul atrăgător. Marcus Finch -- un fost Alchimist care, împotriva tuturor sorților, a evadat dintre Alchimiști și acum fuge de aceștia. Marcus vrea să îi dezvăluie lui Sydney secretele pe care susține că Alchimiștii i le ascund.

Dar pe măsură ce începe să lupte împotriva oamenilor care au crescut-o, Sydney descoperă că obținerea libertății e mai dificilă decât credea. Există o magie străveche și misterioasă în ea. Iar atunci când începe să caute un utilizator malefic al magiei ce vânează vrăjitoare tinere, Sydney realizează că singura ei șansă este să își accepte sângele magic -- pentru că altfel, ea ar putea fi următoarea pe listă.

Aducând atât personaje noi cât și fețe cunoscute, seria Bloodlines explorează toate aspectele prieteniei, iubirii, luptelor și trădărilor care au transformat și seria Academia Vampirilor într-una ce creează dependență -- de data asta aceasta, într-un cadru pe jumătate uman, pe jumătate vampiric, în care miza este chiar mai mare și toată lumea este pregătită să iasă la atac.

Devine din ce în ce mai bună. Adrian și Sydney devin atât de drăguți și trebuie să subliniez ceva--ați văzut cât de diferită e Sydney? Începe să fie acea eroină puternică, complet diferită de păpădia din volumul unu. Schimbarea e firească și atât de lină, că realitatea pe care o remarci te surprinde.

Mă încântă foarte mult orice carte a lui Richelle Mead, mai ales când văd că evoluează spre bine. Personajele devin mai stăpâne pe sine, ceea ce le scoate personalitățile în evidență, iar un lucru pe care îl apreciez mult la orice carte e când personajele au replici specifice, lucruri speciale care să îmi amintească cu orice ocazie de ele.

Cât despre acțiune, se vede o diferență și aici -- Sydney devine din ce în ce mai plină de probleme și totul pare să explodeze consecutiv.

Recomand seria Bloodlines -- Richelle Mead poate a scrântit-o puțin cu primul volum, dar în mod clar revenim pe teritoriul ei.

Recenzie: Când ești Vrăjitoare... (Când ești Vrăjitoare, #1) de Carolyn MacCullough

Titlu: Când ești Vrăjitoare
Autor: Carolyn MacCullough
Seria: Când ești Vrăjitoare, #1
Număr de pagini: 320
Anul apariției [Ro]: 2013 (de Editura Leda)

Title: Once a Witch
Author: Carolyn MacCullough
Series: Witch, #1
Number of pages: 292
Publication year [En]: 2009 (by Houghton Mifflin Hartcourt)

Fiica ta va fi una dintre cele mai puternice vrăjitoare pe care le-am avut vreodată în familia noastră. Va fi ca un far călăuzitor pentru noi toți.

Tamsin Greene face parte dintr-o familie de vrăjitoare cu lungă tradiție. În ziua în care s-a născut, bunica ei a prezis că va fi cea mai Talentată dintre ele. Dar Talentul lui Tamsin nu s-a confirmat.

Acum, când are șaptesprezece ani, își petrece cea mai mare parte din timp la școala cu internat din Manhattan, unde măcar poate pretinde că este normală. Însă, în timpul vacanțelor de vară, este obligată să revină acasă și să lucreze la librăria magică a familiei sale.

Într-o seară, un tânăr foarte atrăgător, profesor la Universitatea New York, intră în librărie și o confundă pe Tamsin cu sora ei mai mare, etrem de Talentata Rowena. Pentru prima dată în viața ei, Tamsin se simte privită cu respect și admirație, și, înainte de a apuca să se gândească mai bine, acceptă să caute pentru acesta un obiect valoros și vechi pe care familia lui l-a pierdut cu mai mult de un secol în urmă. Dar căutarea se dovedește a fi mult mai ciudată decât părea la prima vedere.

Am ținut să citesc cartea asta în limba originală pentru că tradusesem deja prologul și simțisem o atmosferă specială: simțeam mirosul de cărți și de ploaie cum mă învăluie la primul capitol și mi-a fost foarte frică că toată esența aia magică s-a pierdut la traducere (ceea ce se întâmplă des).

Chiar nu am dus lipsă de acțiune și în noaptea în care am terminat-o (am stat până târziu cu ochii bulbucați și a doua zi aveam niște cearcăne mari cât Rusia) mă holbam la perete și mă gândeam la cât de tare urma să fie ”Always a Witch” și la cât de tare ar fi dacă aș avea eu puterea lui Tamsin.

Chiar și dacă nu aveam prea mult parte de bunica lui Tamsin, personajul ei e fascinant. Așa cum au zis și alți cititori, faza cu proveniența numelui a fost amuzantă, chiar dacă deja știam de ea. M-a făcut să o iubesc mai mult pe bunica ei.

Sfârșitul ne promite adevărata acțiune, care începe în volumul următor, și nu pot decât să sper că nu o să mă dezamăgească.

Mda, o carte pe care trebuie să o citiți. 

Recenzie: The Selection ~ The Selection#1 de Kiera Cass

   Bine, am să încep spunând că am adorat universul unic al Kierei Cass. E undeva într-un viitor distopic, în care sunt introduse unele elemente din trecut, ca revenirea la conducere prin rege, și de asemenea reverențele și rochiile de bal *doar prin palat, nu peste tot:))* și felul ăla cumva orb în care toată lumea făcea exact ce zicea regele sau regina și servitoarele care acum cu siguranță nu mai sunt atât de politicoase.

   Pe lângă acestea, autoarea a reintrodus clasele sociale, numerotate de la 1 la 8 și obiceiul ca prințul să fie obligat să se însoare la o anumită vârstă. De asemenea, nu există robo-căței sau chestii ultra-performante, ca în Jocurile Foamei sau mai știu eu ce carte distopică. Nu. Aici chiar și pentru familia regală tehnologia pe care o avem noi azi e destul de limitată *televizoare simple și telefoane cu butoane, dâââ* și chiar și trimisul scrisorilor *prin oameni, ce naiba e aia poștă?!* este scump și nu și-l permit prea mulți.

   Plus, e prima carte în care văd povestea concretă a ce s-a întâmplat de s-a ajuns într-o astfel de lume: China, ca o mare putere, a venit peste America și a obligat-o să i se supună și așa mai departe.

   America Singer e o Cinci - clasa socială a artiștilor. America știe să cânte cu propria voce și alte 'enșpe mii de instrumente, ca vioara și pianul *da, alea existau:))*. Dar cum ajunge roșcata noastră tocmai în palatul prințului din Ilea?:)) Simplu. Toate fetele din țară în vârstă de 16-20 de ani primește o scrisoare și apoi, dacă dorește, poate să scrie un formular și peste câteva zile o fată din fiecare provincie e aleasă să meargă mai departe.

   35 de fete ajung deci la locul faptei, printre care și America. Ea a fost mai mult obligată de mama ei și iubitul ei secret, Aspen, și avea în plan să se întoarcă acasă cât mai repede cu putință. Dar prințul Maxon și America dezvoltă o relație deosebită și ceeeva înflorește. Și ea simte că nu mai poate pleca.

   Paginile trec repede, stilul de scris a fost ușurel și drăguț. Nu mai pot să aștept până pe 30 aprilie, lansarea The Elite.

Recenzie: Out of Sight, Out of Time ~ Fetele Gallagher#5 de Ally Carter

“And I remember "normal" might never be the same again.” 

(Și mi-am amintit că ”normalul” nu va mai fi niciodată la fel.)

“But I wasn't the girl I'd been when I left, and I knew it.” 

(Dar nu eram fata care am fost când am plecat, și știam asta.)

   Cammie Morgan se trezește în mijlocul munților Alpi, la începutul toamnei, numai cu o meloie în cap în schimbul tuturor amintirilor sale din vara ce trecuse fără ca ea să își dea seama. Și nu spusese domnul Solomon că memoria unui spion e arma sa cea mai puternică? Cammie tocmai a rămas cu mâinile goale, atunci - și inamicii fac tot ce le stă în putință să și rămână așa.

“You are back, Cam. Which means for the first time since you left, it's okay for us to be mad at you for leaving. 

- Macey” 

(Te-ai întors, Cam. Ceea ce înseamnă că pentru prima oară de când ai plecat e ok pentru noi să fim supărate pe tine fiindcă ai plecat.)

   Întoarsă la școală, trebuie să se confrunte cu toate schimbările care au avut loc în absența ei. Romanul are o notă mai serioasă și mai matură decât cele precedente, chiar mai profundă, cu toate că Ally continuă cu încântătoarele sale glume pentru a condimenta cartea.

“You know,' I whispered, 'some girls might think it's creepy having a boy watch them sleep.'
He smirked and pointed to himself. 'Spy.'
'Oh.' I nodded. 'Right. So you're a trained Peeping Tom.'
'Product of the best peeping academies in the country.'
'Well, now I feel much better.'
'You should.” 
(”Știi”, am șoptit,”unele fete at putea considera că e ciudat ca un băiat să le privească dormind.”
El a rânjit și a arătat spre el însuși. ”Spion.”
”Oh” Am dat din cap. ”Bine. Deci tu ești un Peeping Tom (om care trage cu ochiul) antrenat.”
”Produs de una dintre cele mai bune academii de tras cu ochiul din țară.”
”Ei bine, acum mă simt mult mai bine.”
”Ar trebuii.”)

   La început, îmi părea rău că Cammie plecase, fiindcă la întoarcere părea că totul e împotriva ei. Dar apoi, pe măsură ce mâncam parcurgeam paginile mi-am dat seama că defapt cu toate sacrificiile pe care le-a făcut ea în acea vară, călătoria a demonstrat multe lucruri pe care de altfel nu le puteam vedea cu adevărat.

“Sometimes the biggest lies we tell are to ourselves.” 

(Uneori cele mai mari minciuni pe care le spunem sunt către noi înșine.)

Cammie continuă ceea ce Gillian Gallagher și tatăl ei au început acum mulți ani - dar cât de aproape poate să fie ea să distrugă Cercul Cavan, asociația teroristă care are totuși un punct de pornire spre distrugere?

Cu întorsăturile sale de situație, cartea e foarte abruptă - un ritm alert și intrigant, cu unele deznodăminte ale unor întrebări pe care ni le punem încă din volumele anterioare foarte neașteptate.

Tot respectul pentru cărțile minunate ale lui Ally Carter.

Autoarea mea favorită încă de când am început primul volum al seriei.

Și totuși, am un sentiment că tot ce știm se va schimba în volumul următor. E așa, doar un sentiment ciudat. Sau poate doar nu vreau să cred adevărul și încerc să îl schimb în modul în care vreau eu, dar nu mi s-a mai întâmplat la nici o carte până acum așa.

Vom vedea, nu?

Can't wait for the 6th one.

Recenzie: Bloodlines ~ Bloodlines#1 de Richelle Mead

   Ăăă... wtf?! :))

   Adică, mi-a luat mai mult de trei luni, și totuși, a avut o părticică din acea... esență de Richelle Mead. Am simțit cum a înercat să treacă lin din mintea dhampir-ului Rose Hathaway la Alchimista cu totul diferită, Sydney Sage :) Și i-a ieșit binișor, chiar dacă *zic eu* a fost cam greu să renunțe la glume și la caracterul posnaș a lui Rose.

“You look too pretty to be useful.”

-nu-spun-cine 

(nu Sydney) către 

Adrian

   Mi-a plăcut cum Sydney a trecut ușor de la cățelușul ascultător la Alchimista care impune propriile reguli. Nu pot decât să o felicit pe Richelle pentru această evoluție perfectă a lui Sydney și pentru modul ei special de a scrie. Când chiar crezi că totul e pierdut și va fi un sfârșit nu tocmai happy, Richelle își bagă coada. Doar că faza e că în AV lucrurile se întinseseră pe o parte mai mare a cărții, poate chiar pe toată cartea, iar în Bloodlines acțiunea e la sfârșit și numai la sfârșit, restul fiind o viață tipică. Deci, pe scurt, intriga e slăbuță. La sfârșit e băgată o grămadă de acțiune extraordinară, dar eu zic că Richelle putea să ne intrige ceva mai mult.

   Sydney Sage este o Alchimistă suspendată pe perioadă nedeterminată din funcția sa datorită ”trădări celorlalți Alchimiști” prin ajutarea unui vampir (Rose, dââââ), care iubește mașinile, visează să ajungă la Roma și este obligată să învețe ce rezultă prin amestecarea unor formule chimice încă de când bea din biberon. Dar totuși, este trimisă să aibă grijă de sora nelegitimă a Lissei, Jill, la o școală din Palm Springs alături de Eddie Castile și *Anca, nu țipa, nu țipa* Adrian Ivashkov.

   Keith e o jigodie. Taică'său e prea strict. Ideile Alchimiștilor nu sunt demne de o gândire rațională, până la urmă. Dar cartea n-ar fi fost așa fără elementele astea:)

   Și, bineînțeles, ca să o pun pe Anca puțin pe foc, Adrian ne arată o latură pe care nu ne-a arătat-o niciodată în fața lui Rose. Partea aia de Adrian.

“Everything's about my personal entertainment. The world is my stage. Keep it up- you're becoming a star performer in the show.”

-Adrian Ivashkov

   Și treburie să vă spun, dragostea încurcă treburile și pe aici.

   Per total, Richelle știe ce face, dar tranziția de la personaj secundar la personaj principal nu a fost așa cum mă așteptam, totuși. Acum se presupune că ne concentrăm pe Sydney, Eddie, Jill și Adrian. Eddie a fost cam șters și eu pe el așteptam să îl văd în forță, ca pe Eddie cel din Academia Vampirilor, Eddie cel cu personalitate. În schimb, tot timpul era un gardian impasibil, și pentru asta aș fi în stare să o ciufulesc pe Richelle. Jill, cu toate descoperirile și alte alea înțeleg că au șocat-o, dar uneori cam pierdea controlul. Adrian, nu știu ce să zic. Adică îl avem deja conturat din seria anterioară și nu îmi pot da seama prea bine, dar Sydney mi se pare și ea un pic cam ștearsă. Spre deosebire de Rose, ale cărei reacții le știm în mare, știm că e puternică, știm tot ce vrem, habar n-avem prea multe de Sydney. Dar aici, ca să fiu sinceră, dau vina pe Alchimiști, Fiindcă au transformat-o într-un roboțel programat doar să urască vampirii, nelăsând-o să fie cine e ea defapt, cu propriile ei impresii și alegeri.

   Evenimentele se leagă într-un fel dubios... dar ce naiba, o singură iță a pornit încă de la începutul cărții. Ok, și cea mai importantă. Datorită ei a fost întreaga acțiune, ceea ce mă face să realizez că dacă ne spunea și despre restul acțiunii, nu mai avea nici un farmec.

Faza e că a lipsit suspansul ăla, și a venit direct surpriza.

Acum niște citate:

„Keith was just bringing the glass to his lips when Adrian said, "Mmm. O positive, my favorite."

Keith sprayed out the wine he'd just drunk and promptly started coughing. I was relieved that none got on me. Jill burst into giggles, and Clarence stared at his glass wonderingly.

"Is it? I thought it was a cabernet sauvignon."

"So it is," said Adrian, straight-faced. "My mistake.” ”

*am iubit scena asta; ha, jivină, ți-a făcut-o!:))*

“I decided the Alchemists needed an entire department devoted to handling Adrian Ivashkov.” 

4.5 din 5
Mă aștept ca volumul următor să fie mai bun!
Dar totuși Richelle știe ce face și să zicem că în volumul ăsta doar a încercat să ne introducă în lumea lui Sydney - lumea mată, incoloră, a Alchimiștilor.

P.S. My first book in ingliș. I'm pround :))

Recenzie: Free Four: Tobias tells the Story ~ Divergent#1.1 de Veronica Roth

„I wouldn’t have volunteered to train the initiates if not for the smell of the training room—the scent of dust and sweat and sharpened metal. This was the first place I ever felt strong. Everytime I breathe this air I feel it again.”

   A fost uimitoare evoluția lui Four în Tobias. Să vezi ce simțea el de la început, pe când Tris abia îl observa. Încerca să scape de cine a fost înainte, să uite de Abnegați, dar țop, Abnegata curajoasă îi sare în față și îl schimbă radical.

   O observa exact când nu vroia s-o facă - sau vroia? Era în pericol, cu bănuielile lui Eric că ar fi atras de ea, și totuși nu a putut renunța.

„They scramble for knives like factionless kids over a spare piece of bread, too desperate. All except her, with her deliberate movements, her blond head slipping between the shoulders of taller initiates. She doesn’t try to look comfortable with the blades balancing on her palms, and that is what I like about her, that she knows these weapons are unnatural yet she finds a way to wield them.”

   Știu că sună sucit, dar sunt atât de diferiți, încât sunt identici. Undeva, adânc, nu se simt Neînfricați în totalitate, ca alții, care sunt niște mașini de ucis. Ci s-au afundat în labirint ca să se piardă pe sine - să înăbușe altruismul ce le umple venele.

   Veronica Roth ne-a prezentat o scurtă adiție, perspectiva lui Four/Tobias asupra capitolului 13 din Divergent, când a trebuit să arunce cu cuțite în Tris.

„She stands with her back to the board. The top of her head skims the bottom of the target center. She tips her chin up and looks at me with that Abnegation stubbornness I know so well. She may have left them, but they are what’s making her strong.”

   Știa că un milimetru nu o putea distruge numai pe ea - ci și pe el, pe Tobias. Four era fațada construită cu atenție. Odată cu porecla, el a încercat să pună punct vieții de Abnegat pe care a fost obligat să o ducă până atunci și să o ia de la capăt cu o viață plină de adrenalină.

   Știți, poate faptul că atât de puțin (maxim... 10 pagini?) mi-a transmis atât de multe și m-a făcut să-l înțeleg mult mai bine m-a impresionat atât de tare. Autoarea a comprimat atât de multe emoții în câteva cuvințele și mi-a fost atât de greu să-i dau X paginii (sau poate eram eu într-unul dintre modurile mele hai-să-dăm-apă- la-șoareci la ora 1 noaptea? dar chiar și așa, nici o carte/povestioară nu m-a mai atins în felul ăsta).

   Titlul se traduce ”Liberul Four: Tobias spune povestea” (corectați-mă  dacă greșesc). Îmi închipui că pentru un moment, Four pleacă și Tobias poate să spună povestea adevărată, de dincolo de tăișul cuțitelor sau gloanțele puștilor. E liber să o facă, înainte ca Four să se întoarcă și totul să ia sfârșit.

   Acum sunt incântată să-i spun lui Four Tobias. Fiindcă am realizat diferența: Four e Neînfricatul fals. Tobias e Abnegatul ascuns. Four e Neînfricatul care încearcă să fie. Tobias e cel pe care numai Tris l-a putut scoate la suprafață.

„Before she got here everything had stalled inside me, and every morning I was just moving toward night time. I’d thought about leaving—I’d decided to leave, to be factionless, after this class of initiates was done. But then she was here and she was just like me, putting aside her gray clothes but not really putting them aside, never really putting them aside because she knows the secret, that they are the strongest armor we can wear.

[...] 

My thoughts skip back to the night before, how touching her sent warmth into my hand and through the rest of me, though I was frozen with fear. I press my hands to my head, press the memory away.

I can’t leave now. I like her too much. There, I said it. But I won’t say it again.”

                                           -inițial am vrut să traduc fragmentele, dar parcă n-am mai resimțit același lucru, m-am simțit ca o criminală care distrugea magia.

Cred că e prima oară când chiar nu știu cum să mă exprim ca să vă explic mai bine ce-am simțit.

Jos pălăria, Veronica.