Recenzie: Divergent ~ Divergent#1 de Veronica Roth

   Mi-ați spus că o să-mi placă? Afirmativ. Este Tobias/Four mortal? Afirmativ și asta. Dar mi-a plăcut pe cât mă așteptam? Negativ.

   Fiindcă mi-a plăcut și mai mult <3 A fost extraordinaro-magnifico-excelentă :X Veronica a fost inspirată și deșteaptă.

   Deci, Beatrice, o Abnegată de șaisprezece ani, e nevoită, la fel ca ceilalți, să își aleagă facțiunea: Abnegație, Neînfricare, Erudiție, Prietenie sau Candoare. Poate rămâne alături de familia ei în Abnegație, sau poate să plece de lângă ei, să își aleagă propria cale.

   Neînfricarea se ocupă cu distrugerea fricilor tale, și sincer cred că aici se leagă mai multe prietenii decât la Prietenie. Fiindcă odată ce îți riști viața cu o persoană, nu ai încredere în ea? Nu sunteți prieteni? Era un citat, pe care nu îl mai găsesc, exact asta spunea, ce mă chinui eu să exprim.

„Cred în actele obișnuite de vitejie, în curajul care împinge o persoană să-i ia apărarea alteia.”

   Candoarea se concentrează pe cei sinceri, care văd lumea în alb și negru, nu în gri. Adică e ori așa, ori așa, nu vă închipuiți că sunt dereglați la ochi :))

„Teoria spune că, dacă-ți mărturisești toate secretele, n-o să mai simți dorința să minți în legătură cu absolut nimic, în vecii vecilor. Adică, dacă tot ce-i mai rău despre tine e deja cunoscut de toată lumea, de ce n-ai fi sincer?”

   Abnegația mi s-a părut ușor sărită. Pe bune. Nu te uiți în oglindă decât odată la trei luni fiindcă altfel pare că te interesează prea mult de tine, nu de ceilalți. Asta a fost o exagerare, oameni buni. Se îmbracă la fel, nu mănâncă mult, e... nebunie curată.

„Pentru ca ești din Abnegație, îmi răspunde, și atunci când ești altruistă ai cel mai mult curaj.”

   Prietenia vrea pace și liniște și toată lumea să se înțeleagă. Nimic special. Erudiția are spiriduși irlandezi suiți în căpățână. Ei, ăia deștepții care poartă ochelari ca să pară inteligenți. Pfoa, ai zice că au mai multe în cap decât atât.

   În fine, în urma unei simulări complicate, Beatrice lasă în urmă trecutul și tot ceea ce ține de Abnegație, îmbrățișând hainele negre și nebunia Neînfricaților :)

„Fata pe care o vedeam pe furiș în oglindă era Beatrice, cea care tăcea la masa de seară. Aici e cineva cu o privire care mi-o susține pe-a mea, nevrând s-o mai lase: e Tris.” 

   Sare dintr-un tren în mers, de pe clădiri, și toate astea fac parte cumva din ea, le simte ca pe o nevoie. Bine, nu mai vorbim și de faptul că are doi instructori adorabili.

„-Am crezut c-o să am probleme numai cu cei din Candoare, pentru că pun prea multe intrebari, replică el, cu răceală.  Acum am bătăi de cap și cu Bățoșii?

-Sigur e din cauză că ești atât de abordabil, îi zic, pe un ton hotărât. Știi cum. Ca un pat cu cuie.”

   Și ăștia sunt Four și Eric. 

   Eric e tipul cu fața încărcată cu jumătate de kilogram de metal, total nesociabil și urâcios. 

„Dar esențialul nu e sa fii fără frică. Așa ceva e imposibil. E să înveți cum să-ți controlezi frica, și cum să te eliberezi de ea, acesta e esențialul.”

-el nu cred că a înțeles asta niciodată, dar după părerea mea cineva ar trebuii să i-o spună și lui

   Four e cel încrezător în propriile puteri, mai priceput decât Eric -ceea ce, dacă tot a venit vorba, îl face să se dea cu căpățâna aia a lui supraîncărcată de pereți- și totuși, are o slăbiciune ascunsă bine (până la jumătatea cărții, evident:)) ): Tris.

„-Știi ceva, cei mai mulți dintre băieți s-ar bucura să fie închiși cu o fată într-un spațiu atât de strâmt, îi atrag atenția, dându-mi ochii peste cap.

-Nu și cei care suferă de claustrofobie, Tris!”

Și nu-mi e nu știu cum să-i zic Tobias lui Four. O să vedeți voi, mâine poimâine o recenzie surpriză, și atunci veți vedea :)

Scor:

5+/5