2013 vs. 2014

Am făcut o postare asemănătoare anul trecut, pe care tot așa, o lăsasem pe ultima sută de metri, iar anul trecut nu am scris rezoluții de nici un fel, pentru că mă simțeam implinită în aproape toate felurile la care mă puteam gândii - aveam un blog de care eram mândră, reușisem să ies de sub carapace, îmi făcusem prieteni și totul părea să strălucească în fața mea care o pereche de faruri pe care o vezi înainte să te calce mașina.

Anul ăsta, mi se pare că am pierdut o parte din lucrurile astea - n-am mai postat pe blog așa de des, m-am îndepărtat de prietenii online pe care îi aveam și mi-am pierdut acea nota jucăușă care îmi însoțea fiecare propoziție. Faza e că mă maturizez și în procesul ăsta pur și simplu ai nevoie să schimbi totul. Am văzut că se întâmplă în majoritatea cazurilor. Pur și simplu ducem chestiile copilărești la un alt nivel.

Am schimbat scrisul pe blog în scrisul propriei povești. Am schimbat atitudinea mea săltăreață de pe blog într-o personalitate foarte veselă în viața reală. Cel mai rău îmi pare că v-am schimbat pe voi pentru viața reală, defapt.

Sinceră să fiu, viața reală nu a făcut cam nimic pentru mine, în timp ce voi, șoriceii și oițele din fața calculatoarelor, m-ați ajut să îmi scot personalitatea la iveală. Jur, dacă nu aveți un blog, atunci nu puteți înțelege cum se simte asta, cum lucruri ca blogurile sau vlogurile vă schimbă viața și o transformă în ceva în care nu ați putut să vă imaginați.

Înainte, consideram soarta o harpie, și acum pur și simplu consider că e dreaptă. Iubesc soarta destinuil, îngerii, tot ce vreți voi, pentru că mi v-a arătat pe voie, și ăsta a fost modul indirect în care m-a încredințat să îmi schimb singură viața. Dacă nu ați fi fost voi, și cărțile, și pur și simplu locul ăsta unde să mă agit cu voi, nu știam că vreau să fiu o autoare, nu știam că vreau atât de mult să trăiesc și aș fi crezut în continuare că nu vreau nimic de la viață. M-ați făcut independentă și mi-ați dat putere și cred că nu există nici un fel de a vă mulțumi care ar exprima cu adevărat ce simt față de voi. Cred că pur și simplu mi-ați creeat o nouă viață și asta e mai mult decât vă pot cere. 

Anul ăsta da, am rezoluții pentru 2014 și mă surprinde că sunt lucruri la care nici nu aș fi visat înainte (eram și sunt o persoană destul de bătută în cap).

• Prima care îmi răsare în nucșoară este rezoluția este de a fi capabilă să spun An Nou Fericit în germană anul viitor. Voi nu știți, dar m-am apucat de învățat germană vara asta și sper să fiu fluentă până la sfârșitul lui 2014. Culmea este că filmul Albastru de Safir apare în august anul viitor și este în germană. Vreau să îl pot viziona fără subtitrare.
• Să îmi termin odată prima carte! Am pornit cinci-șase idei și n-am reușit să le duc la capăt. Din vară scriu în fiecare zi. De când am citit „Despre Scris” de Stephen King nu mi-am permis să treacă o zi fără să scriu. Am scris câteva sute de pagini, și toate în engleză. Mă simt mai mult decât mândră.
• Să îmi ajut echipa să termine limba în incubator pe Duolingo. Duolingo e un site (are și aplicație) pe care poți învăța germană, franceză, portugheză, spaniolă și italiană.(acolo învăț eu germană). Dar credeți-mă, e un site magnific în toată puterea cuvântului. Acum s-a deschis Incubatorul, în care poți să contribui și îpmreună să ajutați pe alții să învețe o nouă limbă. Eu vreau să ajut la engleză pentru vorbitorii de română. Pur și simplu faci setul de lecții necesar, dar necesită multe ore de muncă și cunoștiințe de engleză și română. Sunt nativă în română și fluentă în engleză, deci pot astfel să transmit și altora. Trebuie doar să îmi accepte aplicația pentru a intra în echipă.
• Să postez mai des, ceva ce mulți dintre noi ne dorim să facem, dar când începe școala sunt pur și simplu terminată. Zici că îmi scoate cineva bateriile. Am să încerc să intru mai des atât de blogul meu, cât și pe ale voastre.
• Ăăă, nu mai îmi vine nimic în cap acum.

Anul ăsta am citit 112 cărți și sunt mândră, asta e chiar ceva ce nu mi-aș fi imaginat, și a fost destul de solicitant, dar asta am vrut să fac și asta am făcut, a fost propria provocare pe GoodReads și sunt fericită că am făcut-o, pentru că am citit cărți superbe și mi-am rafinat gusturile în materie de lectură în același timp. N-am să scriu toată lista, dar le vedeți pe toate aici. Am recitit seria Culorile Dragostei, și ca să se pună la socoteală am marcat niște scene eliminate sau scurte chestii scrise de Cassandra Clare, și am mai recitit încă o dată Verde de Smarald acum două zile, deci nu mă simt vinovată pentru scurtele povești care se numără ca și cărți întregi.

Un An Nou Fericit și Crăciun Fericit (pentru că am uitat să pun o postare acum câteva zile) și sper să rămâneți la fel de magici și anul viitor. Sper să ne citim mai des și cred că asta e tot... Ultima transmisie de anul ăsta. Adio, 2013. Într-un fel, nici nu-mi pare rău.

Handicraft#1 Șiii... am desenat-o pe Tris.

Ok, deci cu ocazia sfârșitului seriei Divergent, și a disputelor interminabile despre sfârșitul Allegiant, mi-am zis să o pun pe Shailene Woodley sub... creion.

De când eram mică, eram absolut sigură că nu pot trage o linie dreaptă (și încă nu pot, ok?). Dar recent, am decoperit că nu liniile drepte sunt ceea ce îmi trebuie ca să mă apuc de desen, ci motivația. Și știind că tata are talent la desen (de la el am luat și faza cu cititul... ciudaaat) și fratele meu la fel, am decis să încerc. Că de, nu mă poate omorî, nu?

Este printre primele mele desene și de asemenea, e prima mea față desen
ată vreodată, deci nu aruncați cu roșii. Asta e Tris. Știu că e cam departe, dar exersez încă. Am o mare neînțelegere cu nasul ei. Cred că mi se trage de la Cara, care îl critica tot timpul :)) Oh, și am să desenez și simbolurile facțiunilor, le am deja pe cele de la Neînfricare și Prietenie, dar m-am împotmolit la Erudiție. Ochiul ăăăla:))

Asta e cea reală;

Recenzie: Allegiant (Divergent, #3) de Veronica Roth

Titlu: -

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Allegiant

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #3

Number of pages: 526
Publication year [En]: 2013 (By Katherine Tegen Books)

(Traducere roxtao.com; Mersi!)

O singura alegere te va defini.

Daca intreaga ta lume a fost o minciuna?

Daca o singura revelatie – o singura alegere – a schimbat totul?

Daca iubirea si loialitatea te-au determinat sa faci lucruri la care nu te-ai fi asteptat niciodata?

Societatea bazata pe factiuni in care a trait Tris Prior este spulberata – distrusa de violenta si de luptele pentru putere, cu cicatrici lasate de pierdere si tradare. Asa ca atunci cand i se ofera o sansa sa exploreze lumea de dincolo de granitele pe care le cunoaste, Tris este pregatita. Poate ca dincolo de bariere, ea si Tobias vor gasi o viata simpla pe care sa o traiasca impreuna, eliberati de minciunile complicate, loialitatile incalcite si amintirile dureroase.

Insa noua realitate a lui Tris este chiar mai alarmanta decat cea pe care a lasat-o in urma. Vechile descoperiri se dovedesc rapid a fi inutile. Noi adevaruri explozive schimba inimile celor pe care ii iubeste. Si inca o data, Tris trebuie sa se lupte sa inteleaga complexitatea naturii umane – si pe a ei insesi – in timp ce infrunta alegeri imposibile despre curaj, loialitate, sacrificiu si iubire.

Narata dintr-o fascinanta perspectiva dubla, Allegiant aduce seria Divergent la o concluzie remarcabila, dezvaluind secretele lumii distopice care a captivat milioane de cititori in Divergent si Insurgent.

Am să trec în revistă întâi părerea mea generală, ca apoi să pot trece la epicul final despre care am scris deja pe GoodReads într-o explozie de sentimente după ce am terminat cartea, aseară la unsprezece și jumătate:))

Sincer, când mă gândesc la Allegiant tot ce îmi vine în minte este sfârșitul, și asta îmi ocupă toată mintea, deci nu mă pot concentra pe restul cărții. Dar acest volum a fost plin de informații despre lumea clădită în Divergent, prima carte a seriei, și sincer, nu mi-a venit să cred. Adică eu îmi imaginam că e o distopie ordinară, cu apariția unui nou sistem printr-un sistem inexplicabil, creat de cine știe ce geniu și toate învățăturile lui s-au transferat mai departe.

Ha-ha.

Nu.

Pun pariu că nu vă așteptați la ceea ce Veronica Roth a creeat. Universul său unic se extinde, îmbrățișând personaje noi și întâmplări noi, și în același timp descoperim lucruri noi și despre lumea cea veche, cu facțiuni și lideri, etc. Așa că după ce am trecut de jumătate, mă simțeam ca în Divergent, când îmi ridicam ochii din carte și mă holbam la pereți și mă întrebam ”Ce-aș alege?”, doar că de data asta miza era mult mai mare și întrebarea nu mai era așa de inocentă.

Și acum, finalul ăla care a distrus inimile bloggărilor, vloggărilor și a planetei în general. Fraților, to ce spun e ”Jos Pălăria”.

(Dacă nu ai citit Allegiant, ar trebuii să te oprești aici. Nu dau spoilere, dar sunt șanse uriașe să îți dai seama despre ce vorbesc și m-aș simți toată viața vinovată, și nimeni nu vrea asta -.- Și crede-mă, NU vrei să știi ce se întâmplă înainte să citești cartea. Eu am citit accidental ce se întâmplă și am regretat-o.)

A fost o decizie curajoasă, ok? Îmi amintesc când deschideam pentru prima oar Divergent și prin minte mi se plimbau secvențe din recenziile bloggărilor mei favoriți, despre cum asta e o carte despre decizii, sacrificii și curajul de le face pe amândouă.

Ceea ce a făcut Tris a fost o decizie --un sacrificiu-- curajoasă/ -jos. Toți o lăudați pe Tris că ar fi în stare să facă atât de multe lucruri, până și să își dea viața pentru lucrurile pe care și le dorește. Și acum că a făcut-o, v-ați răzvrătiți împotriva planetei. Trebuia să știți că nici un impediment din lume nu ar împiedica-o.

Pentru asta, eu o admir pe Tris. Dacă ar fi dat înapoi, aș fi fost dezamăgită. Noi ne formasem o părere, și anume că ea poate face orice pentru a-i salva pe ceilalți. Și acum, când am putea vedea cât de adăvarat a fost asta, ea să pășit înapoi? Aș fi urât-o dacă ne-ar fi mințit așa, dacă ne-ar fi lăsat să credem că ea e ceva ce nu e defapt. Încerc să vă spun că îi respect decizia și chiar dacă nu mai poate face nici un gest neînfricat de acum înainte, ea va fii întotdeauna cu noi.

Doamne, oameni buni, dacă s-ar fi terminat bine, aș fi trecut-o pe lista de cărți cu sfârșituri tipice pe care probabil am să le uit oricum în cateva zile. Dar o serie epică cere un sfârșit epic.Atunci când vă plângeți de ceva, încercați să vă imaginați înainte cum ar fi dacă nu s-ar fi întâmplat în felul ăsta.

Și de asemena o admir și pe autoare, Veronica Roth, pentru că eu n-aș fi avut curajul să fac ceea ce a făcut ea. Nu a necesitat numai curajul lui Tris, ci și a creatoarei sale. Și cred că decizia îi caracterizează complet personajul, și mă bucur că această serie va fi întotdeauna cu mine. Am să mă gândesc la alegerea lui Tris, la dedicația și loialitatea sa.

 E un model după care să trăiești... și după care să mori. Încă o dată, Jos Pălăria, Veronica Roth, nu numai pentru Allegiant, dar pentru seria mirifică pe care ai creeat-o, pentru că ne-ai făcut viețile mai bune cu aceste cărți. Niciodată nu îți dai seama cum te schimbă o carte până nu o termini.

Recenzie: Insurgent (Divergent, #2) de Veronica Roth

Titlu: Insurgent

Autor: Veronica Roth

Seria: Divergent, #2

Număr de pagini: 448

Anul apariției [Ro]: 2012 (de editura Leda)

Title: Insurgent

Author: Veronica Roth

Series: Divergent, #2

Number of pages: 525

Publication year [En]: 2012 (by Harper Collins' Children Books)

O tulburătoare poveste de iubire, plină de răsturnări de situație, cu decizii sfâșietoare și dezvăluiri emoționante ale naturii umane...

Într-un Chigaco distopic, unde tinerii care au împlinit vârsta de șaisprezece ani sunt obligați să aleagă una dintre cele cinci facțiuni, căreia ar trebuii să-i fie devotați pentru  tot restul vieții, tris Prior continuă să îi salveze pe cei care îi iubește --și pe ea însăși--, în timp ce caută răspunsuri la întrebări sfâșietoare despre durere și iertare, identitate și loialitate, politică și iubire.

Pentru Tris, ziua Inițierii ar trebuii să reprezinte o victorie și să fie sărbătorită alături de cei din facțiunea aleasă; în schimb, ziua se sfârșește cu orori de nedescris. Războiul bate la ușă, în timp ce confclictele dintre facțiuni și ideologii se extind cu repeziciune. Și în vremuri de război, se formează tabere, se dezvăluie secrete, iar alegerile devin irevocabile și dure. Transformată de propriile sale decizii, dar și de durerea sufletească și de sentimentul de vinovăție, Tris trebuie să-și accepte Divergența, chiar dacă nu știe ce îi rezervă viitorul.

Dacă ai putea omorî pe cineva prin cuvinte, Veronica Roth ar fi angajată de F. B. I. ca membru de onoare. Și nu fac mișto de voi, zău.

Chiar nu știu cum să exprim tot vârtejul ăsta de sentimente pe care mi l-a provocat. Am să vă spun despre un minus al seriei Chicagoland Vampires, și anume că protagonista tot timpul părea să uite că omoară pe cineva și chiar nu contează că ai luat o viață, etc. etc. Am fost plăcut surprinsă să văd că Tris era conștientă de asta în fiecare moment, și abia la sfârșit pare să înceapă să revină la normal. O reacție normală, oameni buni. Nu e o criminală profesionistă fără conștiință, și asta ne arată numai cât de bună e defapt. Nu vrem să fie nemiloasă, nu?

Nu mi-am dat seama de asta până mai devreme, când mi-am citit recenzia Free Four: Tobias tells the story, în care era un citat care suna ca "She doesn't try to look comfortable with the blades balancing on her palms, and that is what I like about her, that she knows these weapons are unnatural yet she finds a way to wield them." Mda. Nu-mi spune că voi v-ați simți bine cu un cuțit în mână, acum serios. De aceea Tris e un personaj atât de iubit--e realistă și exprimă atât de bine emoțiile umane.

Dar e normal ca după atâtea morți, ea să fie... marcată. Toate lumea în cartea asta pare să aibă zile proaste rău, zău, și la un moment dat îmi venea să dau paginile înapopi și să mă uit cine era certat cu cine sau să mă duc în Divergent și să citesc fazele mele favorite--când a întâlnit-o pe Tori, când și-a făcut tatuajul pe claviculă... mai ales când am văzut că toate păsările, sau cel puțin toate persoanele cărora le erau dedicate, păreau să fie din ce în ce mai mult pericol.

Am fost super-ușurată să văd că nu e infestată cu boala volumul doi, ca altele în care autorii se simt liberi să dea de pământ cu manuscrisul lor pentru că știți, sunt deja publicați și au o reputație și nu le mai pasă atâta timp cât cineva le cumpără cartea oricum. Ca Lady Gaga și muzica ei (femeia aia a luat-o serios pe căi greșite).

Cartea a fost bună, dar fiind ceva scris de Veronica pe care o știm probabil că ne așteptam la mai mult, dar datorită evenimentelor din cartea anterioară nu mă miră cât de întoarse pe dos sunt personajele, ca și mediul în care se plasează ei. Chicago pare fărâmițat din orice punct de vedere, și totuși continuă să existe, și încearcă să își vindece rănile, dar toți știu că nu va mai fi niciodată la fel, cu toate că e natura umană cea care ne face să negăm asta.

Hei, descoperim în sfârșit de sunt omorâți toți Divergenții. Da, fiindcă ei nu pot fi controlați, dar e mai complicat de atât. Ceva ce generații întregi înaintea lor vroiau să facă prin intermediul lor, iar cei care erau împotrivă nu puteau să îi controleze, din moment ce erau imuni la ser și toate drăcoveniile lor. Doamne, deja spun prea multe și nu mă pot abține și aaaah :))

Încerc să vă spun că seria e AWESOME și că nu e perfectă, la fel ca restul seriilor de pe pământ (nu știm nimic de cele de pe Marte, so... Hei, cum ar arăta un Four--marțian?), dar asta cu siguranță vă merită atenția și continuă în forță în Allegiant, pe care o citesc chiar acum și sunt multe chestii pe care vreau să le aflu pe parcursul volumul, dar înacelași timpp nu vreau pentru că asta înseamnă că seria se termină și vice versa.

PS: Mi-am pregătit șervețelele pentru Allegiant. Am auzit că o să am nevoie.

Recenzie: The Darkest Minds (The Darkest Minds, #1) de Alexandra Bracken

Titlu: -

Autor: Alexandra Bracken

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: The Darkest Minds

Author: Alexandra Bracken

Series: The Darkest Minds, #1

Number of pages: 488

Publication year [En]: 2012 (by Disney Hyperion)

Când Ruby s-a trezit în dimineața celei dea zecea aniversări, ceva s-a schimbat. Ceva îndeajuns de alarmant încât să-i facă pe părinții ei să o închidă în garaj și să sune poliția. Ceva ce o trimite la Thurmond, brutala tabără de reabilitare guvernamentală. Chiar dacă au supraviețuit misterioasei boli ce a răpus majoritatea copiilor din America, ea și ceilalți care sunt încă în viață au ceva și mai înfricoșător: abilități pe care nu le pot controla.Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Acum, la șaiprezece ani, Ruby e una dintre cei periculoși.

Când adevărul iese la iveală, Ruby abia scapă cu viață din Thurmond. Acum e pe fugă, disperată să găsească un refugiu sigur pentru copii ca ea--East River. Ea se alăturră unui grup de copii care au evadat din propria lor tabără. Liam, conducătorul lor curajos, se îndrăgostește rău de Ruby. Dar oricât de mult l-ar vrea Ruby, nu poate risca să se apropie. Nu după ce s-a întâmplat cu părinții ei.

Când ajung în East River, nimic nu e așa cum pare, nici măcar misteriosul lor lider. Dar sunt oameni care lucrează, oameni care nu vor lăsa nimic să le stea în cale ca să o folosească pe Ruby în luptă lor împotriva guvernului. Ruby va confrunta o decizie teribilă, una care ar însemna să renunțe și la ultima șansă la o viață care merită trăită.

Mhh. Sincer, chiar nu știu ce să spun.

Dar începem cu începutul. La început, Ruby mi s-a părut prea... moale. Pe unele fete, statul într-o închisoare uriașă până la șaispreze ani le întărește. Ruby, datorită puterii ei, e terifiată de lume. Și poate nu m-ar fi deranjat atât de tare dacă nu cumva la început era și Sam, prietena ei, care creea un contrast izbitor. Sam era tipa pe care chiar aș fi adorat-o ca protagonistă. Pentru că știți, personajul care face acțiunile le mulează după personalitatea lui, ceea ce ne face să ne alegem protagoniștii cu mai multă atenție atunci când scriem o carte.

Și legat de acțiune--ne puteam lipsi de unele părți. Au trebuit să mearga în nu știu ce colț al lumii, apoi să vină înapoi și defapt să se întoarcă, ca pe drum să se întâlnească cu cineva care să îi ia spre adevărata destinație. Dacă astea au vrut să fie răsturnări de situație... Ms. Bracken, asta nu a ieșit cum vroiai, probabil. Și perspectiva unui triunghi amoros m-a derutat și chiar nu mi-a plăcut, pentru că urăsc triunghiurile amoroase. Urăsc triunghiurile în general, defapt:))

Mi-a luat nouă zile să citesc asta, am terminat-o ieri dimineață, și mă gândeam că nu e nici o șansă să mai citesc și Never Fade, volumul doi, dar atunci am citit sfârșitul și practic țipam la programul meu de citit de pe tabletă ”DE CE FACI ASTA?”. De parcă era vina mașinăriei.

Atunci am început să cred că e posibil să continui, dar nu acum. Acum am alte cărți de citit. Dar nu vreau să vă fac să credeți că e o carte proastă, ba chiar e o idee originală, dar partea cea mai proastă e că au fost atâtea personaje rele:( Ați văzut că de obicei în cărți numărul de protagoniști și antagoniști e echilibrat. În The Darkest Minds, am avut patru protagoniști și vreo  zece antagoniști. Mă simțeam la un moment dat de parcă ei nu erau răi, ci Ruby îi făcea să pară așa. mă rog, erau răi de fapt, dar unde e viziunea pozitivă asupra vietii, Ms. Bracken? Nu mai e nimeni bun, nici măcar după ce te ajută să evadezi? Fiind o persoană foarte veselă, chestia asta m-a deranjat.

Și înțeleg conceptul de ”Omoarăți păersonajele fără milă”, dar aici vorbim de cruzime. Trei/Patru sunt aproape duși *hapar n-am ce s-a întâmplat cu ei, sincer:))*.

A fost o idee bună, dar cred că scrisă pe o tastatură nepotrivită. Și au fost aceste mici *relativ mici* amănunte care au distrus zidul fortăreței--dacă Sam era protagonista, și nu Ruby, de exemplu, ar fi ieșit o explozie. Povestea prin ochii altcuiva ar fi sot extraordinară. Ruby făcea orice lucru să pară dracu'-n persoană *scuzați expresia*. Se simțea atât de respinsă, pentru că se respingea singură când lumea încerca să o ajute. 

Nu a fost o carte rea, vă recomand să o încercați, și dacă ați făcut-o, sunt curioasă ce părere aveți :)

90% din lumea care a citit The Darkest Minds crede că e cea mai tare carte ever, dar ca de obicei...

... eu nu sunt cu mulțimea -.-

*n-am mai scris de mult o recenzie așa de lungă; dar abia ce am terminat carte--pe calelelate le terminasem vara trecută:)) și uitasem ce părere am*

Recenzie: Obsidian (Lux, #1) de Jennifer L. Armentrout

Titlu: -

Autor: Jennifer L. Armentrout

Seria: -

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Obsidian

Author: Jennifer L. Armentrout

Series: Lux, #1

Number of pages: 335

Publication year [En]: 2011 (by Entangled Teen)

Să o iei de la capăt e nașpa. Când ne-am mutat în West Virginia chiar înainte de ultimul meu an de liceu, m-am resemnat față de accente adânci, conexiuni dubioase la internet, și o mare cantitate de plictiseală... până când mi-am reperat vecinul atractiv, cu înălțime conturată și ochi verzi stranii.

Și atunci și-a deschis gura.

Daemon e enervant. Arogant. Vrednic de lovituri. Nu ne înțelegem. Deloc. Dar când un străin mă atacă și Daemon literar îngheață timpul cu o mișcare a mâinii, păi, ceva... neașteptat se întâmplă.

Extraterestrul atractiv care trăiește alături mă înseamnă.

M-ați auzit. Extraterestru. Se dovedește că Daemon și sora lui au o galaxie de inamici care vor să le fure puterile, iar atingerea lui Daemon m-a luminat ca pe Vegas Strip. Singura cale de a ieși în viață din asta este de a sta lângă Daemon până când trucul lui extraterestru dispare.

Adică--dacă nu îl omor înainte.

Jennifer L. Armentrout, EȘTI GENIALĂ. Mă simt bine știind că împart planeta cu un creier atât de strălucit.

Nu știți cât de obsedată am fost vara trecută, după ce am citit-o. Mă uitam în oglindă și repetam replicile geniale ale lui Katy și Daemon și pur și simplu mă pufnea râsul până să le duc la capăt. M-am atașat atât de tare de seria asta. Și sunt atâtea glume ”de interior”, pe care autoarea le crează între personaje, care odată ce sunt menționate în volumele următoare pur și simplu te fac că zâmbești și să începi din nou să îți amintești replicile din volumul anterior.

Cât despre sora lui Daemon, Dee, ea a fost o dulceață. Cum se lupta în fiecare zi cu Daemon ca să o vadă pe Katy și cel mai remarcabil la ea cred că a fost loialitatea. Adică, serios. Tipa i-a luat cheile lui Daemon ca să-l facă să petreacă timp cu Katy, numai ca să îl facă să vadă ce persoană bună e.

Și Katy e o bloggăriță! Știu că ați mai auzit asta, dar e extraordinar. Și mă simt atât de bine văzând că ea ține atât de mult la blogul ei și o omoară să știe că nu a postat o săptămână *guilty face--eu n-am postat 3 luni:))*. Personajele au avut caractere puternice și au fost atât de naturale, i-am simțit pe toți foarte aproape. Și ”familia” din care fac parte Daemon și Dee e atât de protectivă. Adică--dacă asta s-ar fi întâmplat în realitate, cred și eu că Ash, Adam, Andrew și Matthew ar fi protectivi. Nu zic că mi-a plăcut extrem reticența lor, ci doar că a fost normală. Și dulce, într-un fel. Ok, cu totul înțepătoare, dar naturală.

Autoare fantastică. Carte fantastică.

Recenzie: Charmfall (Elita Intunecata, #3) de Chloe Neill

Titlu: -

Autor: Chloe Neill

Seria: Elita Întunecată, #3

Număr de pagini: -

Anul apariției [Ro]: -

Title: Charmfall

Author: Chloe Neill

Series: Dark Elite, #3

Number of pages: 242

Publication year [En]: 2012 (by NAL Trade)

Liceul poate fi un câmp de luptă, dar pentru Lily Parker, supraviețuirea la Școala pentru Fete Sf. Sofia e o problemă de viață și moarte.

Să protejezi Chicago de partea întunecată poate să fie o treabă obositoare, mail ales când ești un junior. Deci când fetele de Sf. Sofia încep să se pregătească pentru Sneaker, petrecerea lor de toamnă, Lily decide să se alăture organizării de modă veche--chiar dacă înseamnă să nu le dea demonilor, vampirilor și utilizatorilor diferiți de magie numiți Reaperi atenția sa nedivizată.

Dar când un Reaper intră în școală, Lily nu uită ce a jurat să protejeze. Caută în adâncul său magia--și decperă că a dispărut. Și se pare că nu e singură. O întrerupere a magiei a căzut peste paranormalii din Chicago, ți nimeni nu șie ce --sau cine-- a cauzat-o. Dar Lily știe că să-și ia magia înapoi merită riscul de depășii limitele inamice...

Am citit Charmfall pentru că am citit toate cele nouă volume apărute din Chicagoland Vampires de Chloe Neill și aveam nevoie de încă ceva scris de ea (Doamne, am de scris nouă recenzii numai pentru asta).

Ca și volumele anterioare, nu a fost un mister foarte tensionant, ceea ce mi-a permis să mă și relaxez în același timp. Dar mi-a dat și ceva bătăi de cap, pentru că eram hiper-conștientă de cât de mult le lipsea magia. Tuturor.

Și hei, facem pași spre Sebastian sau mi se pare mie? Sincer, Sebastian îmi place mai mult decât Jason. Și seria nu are cum să se termine aici, pentru că sunt încă mistere nerezolvate: ce fac părinții lui Lily în Germania (sunt în Germania, defapt?), dacă Jason o să (spoiler!-selectați pentru a vedea) se ducă cu o mireasă aleasă de părinții lui, ceea ce ar fi minunat, pentru că astfel Lily ar putea să fie cu Sebastian, și în general, seria nu e gata de un sfârșit, ok? OK?

Un lucru pe care l-am observat a fost că Lily nu vroia să recunoască că îi lipsea magia. Spunea că numai după câteva luni cu ea, părea mai normal fără ea, dar serios--cine mai aprinde becurile cu mintea? :)) Și în sfârlșit văd toți cum ar fi atunci când ar avea douăzeci și cinci de ani și ar trebuii să renunțe la magie. Părea atât de ușor? Ha-ha.

Născută cu profa de francă și președintele ^.-

Ok, deci nu am scuze pentru 364 de zile din acest an, dar am o scuză pentru a 365 și anume că a fost ziua mea. Și nu știți ce chef de postat m-a apucat ieri, dar am avut musafiri și de fiecare dată când vroiam să mă deplasez spre calculator, mama era ceva de genul:

Deci mda, scuza e valabilă.

Sunt născută pe 3 noiembrie, sunt scorpion, și sunt născută în aceeași zi cu profa mea de francă și Băse. Am căutat câteva chestii despre zodia scorpion și toate mă reprezintă al naibii de bine. Nu cred în chestiile astea, deci mă surprinde că sunt atât de adevărate. Am îngroșat chestiile care sunt cele mai proeminente la mine:

Element definitoriu: Apa;

Calitate definitorie: Stabilitate;

Culorile zodiei: Roșu, violet;

Ziua favorabilă *favorabilă, nu favorită*: Marți;

Principalele calități: Loialitate, hotărâre, curaj *yep pentru toate trei*;

Cea mai puternică dorință: Să transforme

Defecte: Gelozie *sunt complet împotriva chestiei ăsteia; sunt cea mai puțin geloasă persoană pe care o știu*, fanatism *se referă la fanatismul religios, dar nu consider faptul că am foarte mare încredere în Dumnezeu un defect :-?*, spirit răzbunător *ok, asta e foarte adevărat:)) noroc că nu mă supăr des*

Nativul este hotărât, rafinat, tainic, curios. Poate fascina datorită caracterului său puternic, cu atât mai mult cu cât are și ceva misterios în el. Voința și dorința de a-și impune individualitatea, instinctul lui de conservare, tenacitatea și perseverența, un mod a gândi și acționa puternic marcat de sentimente - sunt alte caracteristici foarte pronunțate, cărora li se adaugă o bună cunoaștere și conștientizare a obiectivelor, mândria și respectul față de sine.

Nativul scorpion poate îmbrățișa cu succes cariera de cercetător sau de psiholog. Pentru el, moartea și învierea nu sunt simple figuri de stil. Cunoaște atât culmile, cât și abisurile existenței.

Deoarece este permanent sub presiune, nativul poate cădea ușor în extreme. Atitudinea lui față de ceilalți este marcată de neîncredere *true*. Poate fi viclean, răzbunător, agresiv și încăpățânat.

3 cele mai proeminente caracteristici la mine sunt: încăpățânarea fără limite, dezordinea și probabil fanatismul religios, care mă conduce spre curaj și loialitate *chiar se zice mai sus că sunt conștientă de mândria și respectul față de sine, deci știu eu ce spun aci:))*

Recenzie: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi (Cronicile din Narnia, #3) de C. S. Lewis

Titlu: Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #3
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: The Voyage of the Dawn Trader
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #3
Number of pages: 256
Publication year [En]: 1952 (by Harper Collins)

Micuța Lucy și fratele ei Edmund se află în vacanță la mătușa Alberta. Într-o după-amiază, împreună cu nesuferitul lor văr Eustace, privesc tabloul aflat pe perete în camera lui Lucy. Acesta înfățisează o corabie frumos ornamentată ce spintecă valurile mării.

În aceeași clipă, copiii simt adierea brizei, gustul sărat al mării și se pomenesc în valuri, înotând spre corabie, care nu-i alta decât Zori-de-Zi, corabia regelui Caspian al Narniei. Alături de acesta și de întreg echipajul, cei trei vor lua parte la multe și minunate aventuri, până departe spre Marea-de-Argint, dincolo de care se zărește Țara leului Aslan.

Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, doar că parcă a fost mai greoi. Am citit descrieri pe care nu le-am văzut în Leul, Vrăjitoarea și Dulapul și Prințul Caspian, dar eu vroiam acțiunea aceea adorabilă, iar în schimb am citit descrieri. Nu spun neaparat că faptul că structura a fost mai solidă a fost un lucru rău, dar totuși mă simt puținel dezamăgită.

Adică nu asta le făcea speciale? Sunt atât de simplu scrise, dar totuși atât de complexe. Atât de puțină descriere, dar totuși atât de clare.

Acțiunea a fost la fel de bună, cu toate că le-am simțit lipsa lui Susan și Edmund. Nu zic că ei făceau cine știe ce magie --fiindcă cea care e în centrul atenției defapt e Lucy--, dar nu mai era acea esență inițială, care ne-a introdus în lumea Narnia. Era de parcă i-ai scoate pe Fred și George Weasly din Harry Potter.

Și totuși, acolo undeva Clave Staples Lewis a rămas C. S. Lewis. L-am recunoscut și l-aș recunoaște, cu toate că s-a schimbat.

Recenzie: The Indigo Spell (Bloodlines, #3) de Richelle Mead

Titlu: -
Autor: Richelle Mead
Seria: -
Număr de pagini: -
Anul apariției [Ro]: -

Title: The Indigo Spell
Author: Richelle Mead
Series: Bloodlines, #3
Number of pages: 401
Publication year [En]: 2013 (by Razorbill)

*Traducere de RoxTao.

Ca urmare a unui moment interzis care a zdruncinat-o pe Sydney, ea se zbate acum să tragă o linie între învățăturile Alchimiștilor și ceea o îndeamnă inima ei să facă. Apoi îl întâlnește pe rebelul atrăgător. Marcus Finch -- un fost Alchimist care, împotriva tuturor sorților, a evadat dintre Alchimiști și acum fuge de aceștia. Marcus vrea să îi dezvăluie lui Sydney secretele pe care susține că Alchimiștii i le ascund.

Dar pe măsură ce începe să lupte împotriva oamenilor care au crescut-o, Sydney descoperă că obținerea libertății e mai dificilă decât credea. Există o magie străveche și misterioasă în ea. Iar atunci când începe să caute un utilizator malefic al magiei ce vânează vrăjitoare tinere, Sydney realizează că singura ei șansă este să își accepte sângele magic -- pentru că altfel, ea ar putea fi următoarea pe listă.

Aducând atât personaje noi cât și fețe cunoscute, seria Bloodlines explorează toate aspectele prieteniei, iubirii, luptelor și trădărilor care au transformat și seria Academia Vampirilor într-una ce creează dependență -- de data asta aceasta, într-un cadru pe jumătate uman, pe jumătate vampiric, în care miza este chiar mai mare și toată lumea este pregătită să iasă la atac.

Devine din ce în ce mai bună. Adrian și Sydney devin atât de drăguți și trebuie să subliniez ceva--ați văzut cât de diferită e Sydney? Începe să fie acea eroină puternică, complet diferită de păpădia din volumul unu. Schimbarea e firească și atât de lină, că realitatea pe care o remarci te surprinde.

Mă încântă foarte mult orice carte a lui Richelle Mead, mai ales când văd că evoluează spre bine. Personajele devin mai stăpâne pe sine, ceea ce le scoate personalitățile în evidență, iar un lucru pe care îl apreciez mult la orice carte e când personajele au replici specifice, lucruri speciale care să îmi amintească cu orice ocazie de ele.

Cât despre acțiune, se vede o diferență și aici -- Sydney devine din ce în ce mai plină de probleme și totul pare să explodeze consecutiv.

Recomand seria Bloodlines -- Richelle Mead poate a scrântit-o puțin cu primul volum, dar în mod clar revenim pe teritoriul ei.

Recenzie: Prințul Caspian (Cronicile din Narnia, #2) de C. S. Lewis

Titlu: Prințul Caspian
Autor: C. S. Lewis
Seria: Cronicile din Narnia, #2
Număr de pagini: 256
Anul apariției [Ro]: 2006 (de Grupul Editorial Rao)

Title: Prince Caspian
Author: C. S. Lewis
Series: The Chronicles of Narnia, #2
Number of pages: 240
Publication year [En]: 1951 (by Harper Collins)

E toamnă. Pe peronul unei gări din Anglia, cei patru eroi, Peter, Susan, Edmund și micuța Lucy, așteaptă trenul care-i va duce la internat, pentru un nou an școlar. Un suflu magic, și gara dispare. Copii se pomenesc într-o pădure, unde vor da de ruinele unui castel ce se va dovedi a fi Cair Paravel, vechiul lor palat de pe vremea când erau regi și regine în Narnia... 

O nouă aventură în care prietenii noștri, cu sprijinul animalelor cuvântătoare, al piticilor și al Leului Aslan, dau o mână de ajutor prințului Caspian, aflat în primejdie de moarte din cauza hainului rege Miraz.

Continuăm încântătoarea poveste a celor patru frați și Aslan și ne dăm seama, pe măsură ce paginile se scurg atât de repede, că sunt unele povești care pur și simplu nu se termină. Cărțile au copertă la spate, și au și ”Final” scris la sfârșit, dar oameni din toată lumea au ținut în viață istoria locuitorilor din Narnia, chiar mai mult decât pe unele serii la care autorii încă scriu.

Uneori nu te simți mândru de cărțile pe care le citești. Nu pentru genialitatea ta care te-a făcut să alegi cartea respectivă, ci pentru că trăiești pe aceiași planetă cu cel care a fost în stare să scrie așa ceva. 

Cred că uneori iubim cărțile doar fiindcă ne dau ceva în care să credem, iar Aslan e cu siguranță elementul cheie. Sunt chestii pe care nu vrei să le uiți, e ca speranță transpusă în cuvinte. Simți imediat că treaba e cum trebuie, fiindcă Aslan e în sfârșit aici.

Recomand seria Cronicile din Narnia--pentru că sunt atât de captivante și unice, pentru simplul motiv că au fost creeate într-un mod atât de... infinit.