2014 vs. 2015

Pff.

Uh. *awwwkward*

Nici nu știu cum să încep.

Stau, încă o dată, în fața calculatorului și sper... nu sunt sigură la ce. Anul ăsta a fost interesant. Am avut cea mai tare vară vreodată, iar asta numai pentru că în sfârșit am început să mă cunosc. Și să las alte persoane să mă cunoască, chiar.

Mă gândesc la toți bloggări care au existat și la cum niciodată nu i-am știut cum trebuie. Poate erau triști, dar au facăut o postare ca happy-endurile celor de la Disney. Poate erau persoane vesele în realitate și totuși aveau postări triste.

Ce vreau să spun e că eu eram și sunt diferită de felul în care păream. Părea că sunt o gâză cu o hoardă de prieteni și nimic mai bun de făcut decât a citii enșpe mii de cărți pe lună? Nu sunt. Deeeloc. Sunt o persoană închisă-deschisă. Adică dau impresia că sunt gata să mă încred în toata lumea și să fiu prietena tuturor și alte alea. Și după trei ani realizezi că nu știi nimic despre mine. în ciuda impresiei pe care o aveai despre mine.

N-am avut prieteni la grădiniță. Nici în I-IV, decât ocazional mă mai înțelgeam cu cineva. Încă îmi amintesc ziua din a cinecea în care o o persoană chiar m-a băgat în seamă și ne-am îndreptat spre banca sa. Colega ei de bancă era foarte timidă, la fel eram și eu și cumva ne-am unit prin chestia asta. Aia era perioada în care îmi începusem si blogul. Următoarea amintire pe care o am cu persoana aceea e un moment în care amandouă împărțim un scaun și râdem de parcă viața noastră ar depinde de asta. Am fost tot timpul împreună de atunci și e persoana la care mă gândesc prima. Pur și simplu am pășit spre banca unei colege și am căpătat o cea mai bună prietenă. Cine-ar fii crezut.

Acum mă deschid în fața mai multor persoane, pentru că știu că orice s-ar întâmpla am o persoană la care să mă întorc. Și e bine, știi, să ai încredere în cineva. Poate sunt prietenoasă, dar nu sunt prietena multora.

Vara asta în sfârșit am găsit un grup de persoane cu care pot fii eu însămi și m-am distrat. La maxim.

Încă scriu, dar mi-am dat seama că asta nu înseamnă neaparat că vreau să fiu o autoare. Nu mă încred în mine însămi să termin o carte bună, asta-i sigur. E prima oară când spun cuiva, dar vreau să fiu o actriță. Și nu o vreau pentru faimă sau pentru bani, ci pentru că actoria e lucrul pe care mă văd făcândul în viitor și despre care aș fii fericită. Mă sperie, dar așa cum spunea Meg Cabot în The Princess Diaries, ”Curajul nu este absența fricii, este mai mult judecata că ceva e mai important decât frica. Curajosii poate nu trăiesc pentru totdeauna, dar precauții nu trăiesc deloc.”

Ăsta a fost anul în care m-am uitat cel mai mult înapoi, dar în care am descoperit încotro mă îndrept. Și e ok. Niciuna din rezoluțiile de anul trecut nu au fost îndeplinite și aș fii vrut să fie... dar nu sunt.

Înainte nu vroiam ca nimeni să știe câți ani am sau alte alea, pentru că credeam că o zică că sunt mică și DISCRIMINARE. Am 14 ani. Am fost născută pe 3 noiembrie 2000. Si sunt de înălțimea unui hobbit. Am 1 m. și 56 cm.

Mda,  2014 m-a învățat că e ok să lași personae în urmă. Mă uitam prin Lumina Noptii a lui Rose (haideee, știu că vi-o aduceți aminte) și am realizat că cu toate că am pierdut legătura cu prietenii de aici, nu le-am simțit lipsa, nu lor ca persoane, ci prieteniei pe care o ofereau. Și nu e nimic greșit cu asta. 

Maya Angelou a avut dreptate spunând: „Am învățat că oamenii vor uita ceea ce ai spus, oamenii vor uita ceea ce ai facăut, dar oamenii nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă.” Și am decis să îi trimit un mesaj, la 1 noaptea și ea mi-a răspuns și datorită ei sunt eu aici azi.

M-a convins să postez și stând jos la calculator după atâta timp pentru a face acest lucru mă simt emoționată, am nodul ăla ciudat în gât, iar cuvintele îmi vin mai greu. Dar încă vă iubesc, pe voi toți cei care îmi citiți postarea și sunteți unull dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat vreodată.

Sooo cheesy. E ok dacă n-a rezistat nimeni până la sfârșit. Am făcut 2012 vs. 2013, apoi 2013 vs. 2014 și iată-ne la 2014 vs. 2015. Asta a fost mai mult o postare despre evoluția mea, dar chestii d-astea li se întâmplă tuturor. Singura mea rezolușie e să fiu fiu fericită, oricât de nașpa ar suna asta.

*O Doamne postarea asta e demnă de bocitoare. Vă rog luați-mi tastatura.*

Recenzie: Mândrie și Prejudecată, de Jane Austen

Titlu: Mândrie și Prejudecată

Autor: Jane Austen

Seria: -(standalone)-

Număr de pagini: 368

Anul apariției [Ro]: 2013 (de Corint--cea mai recentă versiune)

Title: Pride and Prejudice

Author: Jane Austen

Series: -(standalone)-

Number of pages: 

Publication year [En]: 1813 (By Modern Library)

”It is a truth universally acknowledged, that a man in possession of a good fortune must be in want of a wife.”

Așa începe Mândrie și Prejudecată, romanul  cu spirit de comedie --unul dintre cele mai populare vreodată--, care îi urmărește pe foarte manieratul Mr. Darcy  și prejudecătoarea Elizabeth Bennet, cum se atrag unul pe altul într-o serie de intrigi specifice secolului optsprezece și saloanelor din vremea aceea.

Oh, Doamne, cartea asta.

CARTEA ASTA.

Nici dacă îmi arătați poze din viitor cu mine îmbrățișând cartea asta nu v-aș fi crezut că am să ajung să o iubesc. Așa mi sa întâmplat și cu AV, Vampirii din Morganville, filmul Becoming Jane, Culorile Dragostei, etc. etc. Am avut o carieră destul de bună și de durată la acest capitol, dacă e să mă întrebați pe mine:))

Și de asemenea îmi vin în minte momentele în care vedeam pe GoodReads răspunsuri la întrebarea ”Cel mai atractiv personaj masculin fictiv”, și unele fete spuneau Mr. Darcy. Mă puteam gândii numai că trebuie să fii deplasat rău de tot ca să îți placă atât de tare o carte clasică, dar mi-a frânt inima când i-a spus lui Elizabeth cât o iubește. Sunt oficial moartă după Mr. Darcy, acum. Fetelor, vă înțeleg:))

Nu sunt deloc o fană a cărților/ filmelor/ce mai vreți voi romantice. Dar am văzut acum puțin timp filmul Becoming Jane, care ne spune povestea tinerei Jane Austen ce a avut propriul Mr. Darcy. Nu știu dacă e adevărată sau nu povestea, dar dacă asta e ceea ce a făcut-o pe Jane Austen autoare și cum a respectat iubirea sa pentru Tom îndeajuns încât să o facă modelul ideal pentru personajele sale, atunci nu îmi pot descri admirația pentru ea. A dezvoltat povestea, exact așa cum era, pentru că nu găsea nimic mai frumos, iar la sfârșit le-a dat personajelor sale ceea ce meritau. Am fost într-o perioadă incredibil de tristă pentru două săptămâni.

Să vedeți filmul, fiindcă vă va uimi într-un mod în care nimic n-a mai făcut-o până acum și va da o notă mai profundă a ceea ce citiți de Jane Austen.

Scrisul ei a fost deosebit, și nu-mi vine să cred cât l-am adorat pe Mr. Darcy. Am descoperit că o simplă frază poate distruge sau perfecționa o carte. În cazul Sub Aceeași Stea, o frază a distrus totul (mda, am cam urât-o pe Hazel din punctul ăla). În cazul Mândrie și Prejudecată, niște cuvinte spuse de Mr. Darcy mi-au topit inima de tot. O să vă surprindă cât de asemănătoare sunt cărțile clasice față de cele actuale. Oamenii erau oameni și acum 200 de ani!

Elizabeth a fost extraordinară - iubea cărțile, era enrgică și era o femeie puternică, ce se opunea tuturor prejudiciilor vremii. Este, sincer, modelul perfect de personaj principal, dar asta poate avea de a face cu caracterul meu. Știu doar că o iubesc pe tipa asta și Georgianna! Ah, sora lui Darcy, cât de adorabilă a fost! Nu avem parte de ea aproape deloc, dar chiar și cu partea aceea micuță știu că Georgianna era deosebită.

Ce pot să vă mai spun ca să vă conving? Dacă vă plac cărțile historical romance atunci nu puteți rata asta. Fiind eu însămi o pasionată de istorie, vă închipuiți. Adică nu ne spune despre războaie sau alte chestii - nu știu dacă mi-ar plăcea o carte în genul ăla -, dar admir manierele din vremea aceea și cum lumea gândea - e atât de fascinant. Și ecranizările! 6 ore de Darcy și Elizabeth + 2 ore de la adaptarea din 2005 sigur o să te facă să înțelegi mai bine carte și să o iubești enorm. Te simți foarte aproape de personaje după 8 ore de film, ok? Încercați întâi mini-serialul din 1996, care surprinde esența cărții infinit mai bine decât cea din 2005. În două ore de film nu apuci să vezi nimic, astfel totul e pus mai bine în 6 ore.

Cartea a fost excepțională. Nu datorită filmului Becoming Jane sau a adaptărilor, ci pur și simplu datorită lui Jane Austen. The woman rocks!

Best of 2013.

Sunt cea mai tare pentru că a trecut mai mult de jumătate de lună de când oamenii normali au postat astfel de lucruri. Dar îmi place să fac un lucru pentru că vreau și nu pentru că sunt obligată, și blogul nu trebuie să fie o obligație, ci trebuie să fie o plăcere.

În plus, m-am gândit la descoperirile pe care le-am făcut. Am descoperit clasicii și nu strâmbatți din nas! E ca și cum aș începe să citesc din nou. Înainte să citiți prima voastră serie (Harry Potter, Twilight sau cu orice ați început voi) nu făceați fețe acre când auzeați de citit? Aflați că găsesc clasicii mult mai interesanți decât cărțile YA.

Și să vă spun de ce? Iubirea de atunci părea atât de sinceră! Cărțile nu sunt pline de săruturi siropoase și totuși intriga e mai ceva ca a secolului 21! Mie îmi place istoria, ceea ce s-ar putea să mă fii impins prima oară la clasici (și aduceți-vă aminte că eram dușmanul lor declarat, ok?). Îmi vin în minte Darcy și Elizabeth și Jace și Clary, spre exemplu. În IM uneori îmi venea să țip uneori pentru că Clary era atât de prostuță și încerca să își facă loc cu mătura în viața lui Jace, chiar și inconștient. Ei, am observat cu plăcere că în ciuda dorințelor asemănătoare, Elizabeth a respectat decența timpului și astfel pornirile extreme au fost oprite, nici măcar nu s-a gândit la ele.

Știu că e devreme să declar că sunt o iubirtoare a cărților clasice, din moment ce sunt doar la a treia carte de genul ăsta, dar numai una mi-a fost de ajuns și am putut să mă auto-declar o idioată pentru că nu le dădusem o șansă înainte.

Clasicii nu sunt atât de diferiți de cățile actuale, dar sunt mult, mult mai sincere. Scapi de genul de clișeu în care X este sărutată de Y și Z observă, care mă scoate din sărite cel mai tare și mă face să mă gândesc unde este și ultimul neuron galben al autoarei/ autorului (pentru că serios, nu săruți pe nimeni din senin în vremea aia dacă nu cumva ești, din întâmplare, căsătorit cu el). Nu sunt deloc deplasate de vremurile actuale, doar că pot spune cu mâna pe inimă că înainte oamenii erau mult mai deștepți. Nu se înjurau sau răneau fizic unii pe alții, doamnele nu erau atât de tare discriminate, ci respectate (ori cel puțin nu li se striga în față ”Ești fată! N-ai ce căuta aici! @##%&*”) și existau unele obligații care erau pentru binele societății și chiar deloc idioate. Sunt fericită că am descoperit acest gen de cărți.

Nu o să fac liste, aș urî să fac asta, dar am să pomenesc toate cărțile, filmele, serialele, actorii care mi-au plăcut în 2013.

Nu era decât iulie când am găsit în balcon o ediție a cărții Mândrie și Prejudecată în engleză, carte căreia îi datorez totul - cartea, filmul, actrița favorită. Să vă explic. Mi-a plăcut la început pentru că Elizabeth era eroina perfectă și totuși am renunțat la carte. Făcusem oricum cunoștiință cu Mr. Darcy, Mr. Bingley, Mr. și Mrs. Bennet și fetele Bennet. Credeam că nimic spectaculos nu se va întâmpla. Credeam că este o carte despre cuceriri stupide și căsătorii și nervii unici ai doamnei Bennet (nu știți de câte ori mi-am imaginat-o țipând ”Mr. Bennet, you have no pity for my poor nerves! Oh, my poor nerves!” Ultima parte e fraza definitorie a doamnei Bennet, din moment ce nimieni n-are mila pentru săracii ei nervișori).

Și după o lună, să spunem (cu toate că era deja toamnă cred, deci e mai mult), mă uit din nou la cartea pe care n-o mai deschisesem de prea mult timp și ce credeți că e pe copertă? Reclama unui film. Da, eram foarte revoltată în privința asta - eu nu citeam filmul, ci cartea. Merita o copertă. Dar am citit pe spate despre un anume Tom LeFroy, și am zis, hai! Îmi e prea lene să fac o poză, deci am să vă spun doar că (,) coperta e în totalitate verde, cu o poză în chenar pe mijloc cu Anne Hathaway și niște rânduri albe care anunță filmul, titlul cărți și autoarea, Jane Austen.

N-am mai plâns de când aveam 6 ani, dar jur că aveam lacrimi în ochi la filmul ăsta. Nu s-a temrinat cu suspine, dar tot weekendul am stat într-o pătură, în pat, cu tableta și n-am vorbit cu nimeni. Filmul BECOMING JANE m-a surprins, m-a emoționat și m-a făcut să o admir pe JANE AUSTEN. Se desfășoară în vremea în care Jane scrie chiar Mândrie și Prejudecată și fiind indecisă asupra multor detalii ale poveștii, începe de mai multe ori. Nu vreau să îmi închipui cum a fost Darcy înainte de asta, dar odată ce l-a cunoscut pe Tom LeFroy, Jane a început inconștient că îl considere modelul perfect al personajelor sale principale masculine. Cum se face că Darcy avea chiar calitățile lui și nu ale altcuiva, dacă nu cumva îl admira într-un fel ciudat? Și-a dorit pentru Elizabeth să aibă o astfel de persoană.

După contraziceri, certuri și ironii, ei își recunosc în final sentimentele și n-am să vă spun ce se întâmplă mai departe, (spoiler! selectează pentru a vedea) ci doar că Jane Austen nu s-a căsătorit niciodată. Citiți Mândrie și Prejudecată înainte să vedeți filmul, fiindcă altfel vi se va parea de nimic. Cred doar că sunt uimită de felul în care Jane Austen și-a canalizat sentimentele în așa fel încât a rezultat povestea asta grozava și cum și-a promis că toate personajele sale vor avea sfârșitul pe care îl merită, un sfârșit fericit. Și dacă Becoming Jane chiar urmărește o poveste reală, atunci nu pot să spun decât că Jane a scris o autobiografie, dar i-a dat propriul sfârșit, cel la care a visat restul anilor în care a fost în viață (și dacă îmi amintesc bine, a trăit numai până la 42 de ani).

Și după asta, n-am putut rezista să nu mă uit la alte filme cu Anne Hathaway în rolul principal. Și după aceea, nu îmi puteam închipuii vreun film fără Anne Hathaway în rolul principal, iar Elizabeeth arăta la fel în capul meu:)) Vă dați seama că imediat ce am văzut Becoming Jane m-am grăbit să termin Mândrie și Prejudecată.

M-am apucat de Emma apoi, dar la fel, m-am întors la ea abia peste câteva luni, pentru că începutul e cunoscut ca și plictisitor. Am terminat Emma acum câteva zile și am început Rațiune și Simțire, fiind în final fermecată și de Emma.

În privința ecranizărilor, m-am uitat și la mini-serialul (6 episoade ce urmăresc perfect cartea) din 1995 al Mândrie și Prejudecată, dar și la filmul din 2005 și mi-a plăcut mai mult cel din 1995. Nici nu se vede că tehnologia nu era aceeași atunci și toată acțiunea s-a desfășurat mai relaxat în 6 ore decât în 1, ceea ce era ușor de sesizat. Colin Firth e un Darcy mai bun decât Matthew Macfadyen, pentru că exprimă cum era Darcy defapt. Nu vă lăsați duși de nas de anul în care e produs, oamenii unu erau așa proști în 1995. Mathew Macfayden pare doar să citească știrile de pe prompter.

Ah, pentru fanii Mândire și Prejudecată, anul trecut a apărut un alt mini-serial, Death Comes to Pemberley (și ar trebuii să știți că Pemberley e domeniul lui Darcy), în care încearcă să rezolve o crimă. Este la șase ani, parcă, după nunta lui Elizabeth și Darcy și Lydia face cum face că vine țipând că cineva a murit, etc. etc. Matthew Rhys nu e nici el la fel de bun ca și Colin Firth.

Am văzut ecranizarea Emma din 1996 și mini-serialul de 4 episoade din 2009, iar eu prefer varianta din 2009. Mr. Knightley, care e renumit ca singura persoană care o critică pe Emma și îi arată unde greșește, ceea ce nimeni altcineva nu-și permite, din moment ce ea e superioară ca poziție socială, nu este deloc impunător în varianta din 1996. Nu arată de parcă îi reproșează comportamentul urât, ci de parcă o încurajează. În carte spune că Emma a început să plângă când Mr. Knightley s-a răstit la ea, în timp ce el părea să discute vremea. Nici actorii nu îmi plac, pe când în serialul din 2009 Mr. Knightley are și el o coloană vertebrală și Emma are frumusețea pe care Jane a spus că o are (în 1996 arăta de parcă avea capul prea mic pentru corp, mereu mă gândeam dacă nu e disproporțională tipa -.-). Și în 1996 au sărit atâtea scene din carte! Ahh, e total deplasat.

Anul trecut am început să o ascult pe Lady Gaga, Rihanna, Katy Perry, Beyonce, Jennifer Lopez, Shakira, Britney Spears, Evanescence, Bon Jovi, Kat De Luna, Taylor Swift e o pasiune veche, pe scurt mi-am lărgit orizonturile, dar nu am ascultat multe melodii, ci doar câteva, deci nu vă enutiziasmați prea tare.

Vedeți, 2013 a fost schimbător. N-am făcut postarea asta ca o listă și nu am remarcat nimic YA, ci doar am subliniat elementele cele mai importante. Sunt convinsă că toată lumea a făscut liste YA, dar puțini sunt cei care au scris despre clasici, deci...

Recenzie: Câinele din Baskerville (Sherlock Holmes, #5) de Sir Arthur Connan Doyle

Titlu: Câinele din Baskerville

Autor: Sir Arthur Conan Doyle

Seria: Sherlock Holmes, #5

Număr de pagini: 192

Anul apariției [Ro]: 2009 (de editura Triton)

Title: The Hound of the Baskervilles

Author: Sir Arthur Conan Doyle

Series: Sherlock Holmes, #5

Number of pages: 256
Publication year [En]: 1901 (by Signet Classics)

”Însă nu la vederea trupului ei, nici la cel al lui Hugo Baskerville care era întins lângă ea, li se făcu părul măciucă acestor trei scandalagii neînfricați, ci deoarece deaspura lui Hugo, trăgând de gâtul său, stătea o creatură dezgustătoare, o bestie enormă, neagră, cu înfățișare de câine, însă mai mare decât orice dulău văzut vreodată de oameni. (...)

Se spune că unul dintre ei a murit chiar în acea noapte din cauza celor văzute, iar ceilalți doi nu și-au mai revenit pentru tot restul zilelor lor...”

Nu știu de ce, pe parcursul întregii cărții, comparam fiecare lucrușor mărunt cu toate celelalte lucrușoare mărunte din operele Agathei Christie. Poate fiindcă astfel am putut să-mi fac un punct de vedere, să compar ceva față de altceva, pentru că nu am mai citit și altceva de gen polițist, și cu toată inima vă spun că această carte a meritat!

Sherlock Holmes nu e Hercule Poirot, de care m-am atașat cu tot cu tot cu burtica lui tridimensională, dar e un detectiv pe cinste care ar putea să devină unul dintre personajele mele favorite, dar cu o floare nu se face primăvară, ok?

Cazul a fost bine gândit, și mi-a tresăltat inima în anumite locuri, iar uneori am fost la limita cu horror-ul, pentru că scenele în care apărea câinele erau absolut înfricoșătoare, și asta datorită descrierilor.

Da, descrierile au fost sublime. Vorbesc serios. Erau atât de artistice și cu toate că nu au avut vreun rol vital în caz sau în povestea inițială, ele m-au ajutat să înțeleg situația mai bine și să mă apropii de ea, să mă contopesc cu personajele. 

Am învățat câteva trucuri de detectiv (pe care probabil n-am să le folosesc vreodată în viața mea, dar mă rog:)) ), dar pe care probabil am să le uit în câteva zile.

Adică serios, am memoria unui pește. Mă resetez o dată la trei secunde, ce coada ei de sirenă?! Mă pun la birou să îmi fac temele și după mă întreb de ce naiba am venit aici:))

Dar nu despre asta vorbeam, ci despre Câinele din Baskerville, un amestec de mister, puțin horror (puțin de tot), care ne ține cu sufetul la gură *serios, nu știți cât de speriată eram pentru Sir Henry, aproape îmi sărea inima din piept de fiecare dată când părea să fie pericol la orizont*.